Presarandu-si urmele pasilor printre baltile lasate-n urma de atatea si-atatea ploi, inainta alene printre stropii amortiti. Privirea ei parea ratacita urmarind cerul, norii si inertia acelei seri banale. Nimic nu dadea nuanta acestui tablou comtemporan cu uitarea...
Asfaltul parea un tarm indepartat, de care un ocean amagitor isi tot spargea valurile carliontate. Nu era prea greu sa-ti imaginezi ca pe chipu-i plouat apa va fi brazdat incruntare si tristete... Si sincer sa fiu nici nu prea o puteai judeca pentru un astfel de pacat, mai ales ca parea resemnata cu nuantele acestui context anost, poate de aceea era singura fara umbrela iar hainele-i imbibate de apa faceau jocul pasilor sa semene izbitor cu zborul stangaci al unei pasari cu aripa franta...
Ajungand in dreptul ei, curiozitatea poate... m-a facut s-o privesc pentru o clipa, eram atat de convins de incruntarea si tristetea de mai sus, incat privirea mi-a revenit catre inainte, pana sa-i procesez imaginea chipului...
Totusi... ZAMBEA!!!
Acela a fost momentul in care eu am imbratisat incruntarea unei nedumeriri... N-avea sens!
A trebuit sa ma uit din nou... Iar zambetul ei se incapatana sa ramana, ba mai mult mi-a si vazut privirea mirata si parca facandu-mi in ciuda, mi-a zabit, cu o caldura cu care aproape a reusit sa ma faca sa cred ca eu sunt cel nebun pentru ca stau zgribulit sub o umbrela.
Probabil in minte mi-am spus ca nu-i zdravana si mi-am urmat, in viteza drumul catre statia de langa parc, convins fiind ca intr-adevar fericirea-i a celor saraci cu duhul.
Insa... in mai putin de un minut m-a prins din urma, nu ca pe mine m-ar fi urmat, eu eram deja in statie elogiind inventatorul umbrelei si inspiratia mea din acea dimineata, in care n-o uitasem.
I-am prins cu coada ochiului apropierea si n-aveam cum sa n-o remarc iar. Acelasi mers indiferent, aceleasi haine ude pana la piele si... acelasi zambet, de parca ploaia il alimenta. Mi-a mai dedicat un zambet impletindu-l c-o privire galesa, n-am rezistat sa nu-i raspund cu o grimasa stangace.
O priveam indepartandu-se si ma intrebam ce-a fost asta? Evident ca imediat mi-am spus ca probabil, impartitul zambetelor, e o parte din ritualul ei pentru zile ploioase... Insa arogantul din mine, nici ca putea gresi mai mult, iar daca vreodata as fi fost pus sa descriu o ipostaza prin care sa primesc asa o critica, niciodata nu m-as fi ridicat la inaltimea gestului ce a urmat din partea ei.
S-a oprit la intrarea in parc, de parca ar fi stiut tot timpul ca privirea mea o insotise cele cateva zeci de pasi... si-a plecat putin capul intr-o parte, parand ca se gandeste, sau ca a uitat ceva, iar apoi s-a intors cu o expresie pe care cu greu mi-o pot explica. Era o combinatie fina intre mirare, suparare si un: CE FACI, NU VII? spus doar cu privirea...
In orice scenariu posibil inventat vreodata de imaginatia mea, n-ar fi incaput surprindere din acel moment... Evident ca m-am uitat instinctiv in stanga, in dreapta, chiar si in spate... Daca privirea ei n-ar fi fost amuzata de nedumerirea mea, cred ca as fi fost in stare sa ma uit si pe umbrela, fiind mai plauzibil sa fie acolo destinatarul acelei reactii...
Era clar, mie mi se adresase! Insa eu... eram putin ratacit prin labirintul momentului, fiindu-mi prea dificil sa procesez surpriza si in acelasi timp sa am si o reactie.
Si-a dat probabil seama, asa ca a scos cu eleganta un as din manecile-i siroind a parfum de ploaie, si a facut-o intr-un mod in care nu prea mai aveam cum sa nu reactionez, imbratisandu-si umerii intr-un gest menit sa-mi evidentieze faptul ca ea ma asteapta in ploaia rece, in timp ce eu stau si o privesc, ascuns sub o umbrela...
VA URMA...
29926
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu