A vrut sa se ridice, insa am mai pastrat-o putin aproape, nu stiu daca doream sa-i simt caldura sau doar sa ma mai imbat putin cu parfumul ei, cert este ca nu-mi venea sa-i dau drumul dar nici sa ma ridic eu.
Tabieturile diminetii s-au scurs rapid, ne-am urcat in acelasi troleibus, din aceeasi statie si ne-am asezat pe locurile noastre... Graba diminetilor intarziate nu ne prea lasase timp sa ne mai privim, asa ca ne prefaceam ca rutina-i aceeasi pe care o stim si pe care o vom urma lesne probabil si maine, sau nu...
Dupa doua statii de-a lungul carora parca eram doi straini, am realizat ca in acea dimineata se circula prea usor, fata de modul in care eram obisnuiti, desi ratacite, mainile noastre s-au gasit aproape in aceeasi secunda.
I-am simtit tresarirea si zambetul fugar, insa eu incercam sa-l pastrez pe al meu, parand ca privesc indiferent inainte. Nu era asa! Dimpotriva, eram surprins de fascinantul deznodamant al ultimelor saptamani, dar stiam ca poate asa este mai bine si ca orice impotrivire nu-si avea sensul.
Mai ramasesera trei statii, mainile noastre se strangeau din ce in ce mai tare, ii simteam pulsul in acea imbinare haotica de pasiune si neputinta...
S-a intors spre mine, ar fi vrut sa spuna ceva, as fi putut sa jur ca i-am vazut cuvintele nespuse prabusindu-se intre noi, insa chiar nu mai era nimic de spus... Si-a rezemat incet capul pe umarul meu, parca dorindu-si sa nu uit ca acela-i parfumul ei.
Mai erau doua statii, semafoarele printr-un complot ciudat doreau sa scurteze abiasala agonie a acelui moment obscur si erau toate verzi, niciodata nu fusesera asa... Imi veneau in minte toate acele dimineti in care zaboviseram minute bune pentru a depasi intersectiile acum atat de libere...pustii. Mi-am dat seama ca brusc imi doream sa intarzii si nu-mi mai pasa de privirile lungi si posibilele reprosuri seci.
Mainile deja se albisera din cauza strangerii, aveam senzatia ca daca as strange un pic mai tare, oasele degetelor, imi vor sfasia carnea. Simteam intes acea durere si stiam ca si pe ea o doare, dar mai bine de atat stiam ca nu m-ar fi iertat niciodata daca-i dadeam drumul in acele momente.
Imi treceau prin minte rapid, toate clipele care ne impletisera candva atat de sublim, prima plimbare inocenta, primul sarut cu acea vibratie si momentul in care o simtisem topindu-se in bratele mele, renascandu-mi pandorica intrebare: Oare ea este? Primele clipe de pasiune pura, cand amandoi ne promiseseram ca vom fi cuminti si n-am fost in stare sa rezistam nici macar o jumatate de ora... primul concediu, primul film, prima iesire cu prietenii, prima cearta...
Mai era doar o statie...
Nu stiu daca vreunul dintre noi isi mai simtea palma, insa... nu cred ca mai conta, pentru ca incet strangerea s-a domolit, lasand loc acelui gol, stiam ca acelea sunt ultimele secunde, ultimele zambete, ultima imbratisare, ultima urare de "Servici usor"...
Imi era greau s-o privesc, disimulam amandoi acel zambet tampit, de parca ne priveam cu drag si pariez ca oricine ne-ar fi vazut, asta ar fi crezut. Dar nu stiau..., nu stiau ca este ultima data cand suntem asa in aceasta viata!
Nu stiau...
Nici macar noi nu stiam ca daca ne vom mai revedea vreodata, o vom face ca doi straini, caraora le-a ramas doar zambetul acela stupid si protocolara politete.
Am sarutat-o pentru ultima data. Desi probabil a durat doar o secunda, sau poate doua, am savurat fiecare clipa a acelei eternitati fugare.
M-am ridicat si am pornit spre usile deja deschise. Cand sa cobor insa, am mai zabovit o secunda s-o mai privesc macar un pic si sa-i urez:
"SA AI O ZI MINUNATA!"
30496
