don't let go...
Pictata parca in alb si negru se desprinde justificarea pentru tacerea mea din aceasta luna... s-au schimbat atat de multe si... totusi nimic.
Initial schita unui posibil zambet a aparut la sfarsit de noiembrie cand... mi-am dat demisia, se pare ca am renuntat (prea usor poate) la o cariera infantila de inginer, care nici macar eu nu stiu daca mi-ar fi satisfacut setea de a simti concret rezultatul a ceea ce fac... credeam ca va fi altfel, dar... se pare ca am nevoie de confirmari mai mult decat constientizam.
N-am facut-o fara justificare, aveam "pe masa" o oferta tentanta intr-un nou domeniu, PUBLICITATE.
Da, sunt de acord! ... cam ciudat momentul sa schimbi job-ul, Decembrie... dar stiam ca va veni aceasta luna efervescenta, ca vor fi sarbatorile, ca vor urma momentele minunate ca acesta de acum... in care eu in seara de Craciun voi mangaia tastele incercand sa-mi strivesc astfel frustrarile si neajunsurile sufletului.
Desi tipul cu care am tinut interviul despre job, in incercarea de a-mi raspunde la intrebari se straduia sa deghizeze bine coordonata timpului rapit de o astfel de activitate, eram cat se poate de constient ca urmeaza luna cea mai aglomerata pentru firma si ca orice iluzie de timp liber este spulberata din clipa in care imi voi da acceptul.
Probabil crede ca si-a jucat rolul bine si m-a amagit, dar nici macar nu stie cata nevoie aveam eu de aceasta amagire asociata perioadei sarbatorilor, cu cata sete simteam ca trebuie sa-mi tin mintea ocupata, ca trebuie sa-mi canalizez energia in alte directii...
In oricare alte circumstante in care zambetul meu ar fi fost o constanta, nu as fi acceptat niciodata o asa profanare a timpului meu, dar... se pare ca atunci cand te-ai obisnuit deja ca minunile tin doar 3 zile, cand rezonezi prea bine cu algoritmul ciclic al vietii in care desi Pandora din tine-ti insamanteaza speranta ca totul e o evolutie in spirala, tu te simti blocat in acelasi cerc monoton...
Discutand intamplator subiectul lipsei mele de timp din ultima perioada cu cativa prieteni, urmatoarea intrebare care am observat ca emerge in aceste comunicari era: "SI CAT CASTIGI?" un fel de... "si cat de scump te vinzi"... Oare guvernul e constient ca probabil fiecare firma si companie din tara aceasta este o CASA DE TOLERANTA? Habar nu au, dar le-au legalizat de mult...
Acest "SI CAT CASTIGI?" imi pare un afront la adresa ideii de libertate si fericire, desi nu ignor nici o clipa interdependenta dintre elementele implicate... nu cred ca ar trebui sa conteze cat castigi daca nu-ti ramane timpul pentru tine...
Imi spunea acum cativa ani, unul dintre directorii mei, ca exista job-uri in care ai timp dar nu ai bani suficienti, si exista job-uri in care ai bani dar niciodata timp suficient sa-i cheltui, de aici si iluzia ca ai multi, cand de fapt... fericirea ta a fost inlocuita cu cateva calatorii scumpe in afara tarii, cu alte etichete pe haine si eventual alta sigla pe masina pe care o conduci, prietenii tai din mediul anterior i-ai ratacit si ai senzatia ca te-au uitat, dar nimeni nu stie ca in toata aceasta ecuatie cel mai scump pret platit este TIMPUL PENTRU SUFELTUL TAU, acela nu va fi regasit nici in iesirile la restaurante mai scumpe, nici in ceasul tau care costa de 100 de ori mai mult decat cel anterior si nici in sedintele de cosmetica prin care ai senzatia ca te rasfeti... parerea mea e ca atunci sufletul tau incepe sa moara, putine, chiar foarte putine sunt persoanele care reusesc sa gaseasca in acest sistem portita prin care sa si-l pastreze nevatamat... e prea usor sa cazi prada amagirilor.
Revenind la cat castig, desi cei care ma cunosc o stiu deja, nu voi ezita sa o repet: nu exista suma, indiferent cat de mare, care sa-ti poata cumpara timpul alaturi de cei dragi, zambetul si fericirea, orice iluzie ca ar fi astfel va avea un comision ascuns, de cele mai multe ori nedrept fata de speranta ta. Paradoxal ceea ce spun in contextul in care tanjeam sa ma tin ocupat, nu?
Dar hai sa depasim subiectul acesta black&white ale carui rezolutii le-am regasit oarecum in videoclipul din titlu si de la inceputul articolului...
Referitor la sarbatori, la haosul cumparaturilor, la atmosfera de celebrare samd, job-ul meu si-a atins scopul, mi-a rapit orice iluzie ca acestea sunt si pentru mine, singurul moment in care am refuzat sa ma las patruns de ignoranta acestui context a fost aseara cand am plecat sa cumpar cadouri parintilor mei si fratelui, n-am sa mint ca am un obicei stravechi din a face astfel de gesturi nobile dar... m-am gandit ca un zambet in perioada aceasta ar fi binevenit, ahhh! era sa uit am reusit sa-mi iau si mie o borseta, neagra - un fel de geanta in varianta masculina (destul de incapatoare si draguta, cel putina asa mi s-a parut)
Si daca tot am depasit subiectul acela ... vom atinge altul delicat... TRECE INCA UN AN, in ianuarie va fi si ziua mea... deci... iar trebuie sa ma tin aglomerat, parca-mi este putin teama sa ma intreb ce am realizat eu oare in acest an care s-a scurs, ce realizari profesionale mi-au innobilat CV-ul... ce am adus in plus vietii mele, cum mi-am condimentat fericirea si cu cine am impartit zambete? Sau poate ar trebui sa ma intreb mai simplu, CE AM PUTUT PASTRA DIN ANUL CE SE INCHEIE?
Spre rusinea mea... nu cred ca am raspunsuri cu care sa ma laud... Desi realizarile nu-s grandioase, probabil ca nu pot minti ca nu exista; CV-ul a castigat cateva randuri deloc de ignorat, dar... subiectul SCRISORII din postarea anterioara... persista in sufletul meu, de fapt probabil el a fost si motivul dorintei de a ma tine ocupat, nu mi-am pierdut speranta desi... poate adrenalina pe care i-o injectez induce mai degraba o continuitate sintetica...
Cand eram eu mai tanar si mai naiv, ma visam la aceasta varsta la casa mea(casa, nu apartament), probabil cu un baietel care sa faca mai multe prostii decat am facut eu cand eram mic, langa o EA careia nici privirea mea salbatic de analitaca sa nu aiba ce sa-i reproseze, si nu atat din cauza look-ului cat multumita senzatiei de liniste transmisa; si evident intr-un job managerial care sa-mi satisfaca necesitatile financiare atat mie, familiei cat si sa-mi poata alimenta oricand continua dorinta de a vedea locurile speciale ale acestei lumi. Am vazut mai zilele trecute intamplator o reclama la TV care prindea atat de bine crampeie din visul meu incat mi-am dat seama ca-s extrem de uman si ca nu-mi doresc nimic special, simplul fapt ca ideea fusese folosita atat de lejer intr-o reclama, desi-mi intepa orgoliul cu sagetile neimplinirii, totodata imi cataliza increderea ca pot si voi trai acea realizare, cu tot cu EA-ua mea, cu tot cu casa, cu tot cu job-ul de "Director"... Toate vor fi ale mele, si singura care ma poate opri sa le am in aceasta viata va fi doar moartea!
Eu nu voi renunta...
Don't give up,
NEVER GIVE UP... (aici este si cel de-al doilea videoclip, care se leaga oarecum de primul, este subtila legatura chiar daca pluteste pe suprafata apei dintr-o piscina sau zace scufundata pe fundul acesteia, regia celui din urma este de-o profunzime rara in actualul context comercial... profanilor le recomand sa le priveasca pe amandoua, sa le simta si... NEVER GIVE UP)
It's such a WONDERFUL LIFE !
