De data aceasta nu voi scrie despre nimic... despre nimeni... poate asa probabil voi scrie despre tot, sau doar despre mine...
Am tot cautat aiurea Ceva-ul de negasit, am tot incercat sa-mi amagesc asteptarile cu povesti fara inceput si fara sfarsit, am tot imprastiat si cules iluzii, am tot cazut si m-am tot ridicat cu o inertie in care de multe ori ma pierd fara sa stiu ca-i o parte din mine...
Simt atat de clar ceea ce sunt dincolo de toate cele cu care m-am inconjurat si totusi sunt constient ca din exterior probabilitatea sa fiu perceput asa cum sunt eu de fapt, scade exponential. Fiecare clipa ce se scurge mai adauga un strat opac peste limpezimea care-mi definea fiinta candva... fiecare greseala imi intuneca lumina, fiecare speranta abandonata-mi sfarama si mai mult nimicnicia existentei...
Sunt atat de mult din ceea ce as fi putut fi si totusi posed atat de putin din maretia sufletului ce mi-a fost dat, l-am taiat fasii atat de subtiri si l-am impartit aiurea, de fiecare data crezand ca daca dau doar putin, va ramane mult din el si nici macar nu se va simti partea lipsa... dar partea lipsa tot crestea... fasiile adunate parand a fi din ce in ce mai mult din el... si nu pareau chiar erau!
Poate ca stiam ca asa se va intampla, poate ca in felul meu nespus de omenesc mi-am sinucis, de fiecare data o parte din suflet, din setea de a nu-l pastra doar pentru mine.
Nu cred si n-am crezut in fericirea unui suflet solitar.
Chiar daca uneori ma minteam atat de bine ca n-am nevoie de nimeni, chiar daca alteori loveam cu indiferenta in suflete care doreau sa se apropie de mine, sa ma inteleaga, sa ma caute, doar pentru ca eu credeam ca nu sunt potrivite...
Ma abandonam ideii de rezonanta si daca n-o simteam, mergeam mai departe incercand sa nu privesc in urma. N-o faceam din superficialitate sau indiferenta ci doar pentru ca stiam ca daca ma opresc, inca o fasie din mine va ramane in urma si... se va pierde pentru totdeauna, incercam doar sa ma apar, sa-mi protejez integritatea si putinul ramas.
Poate ca stiam ca asa se va intampla, poate ca in felul meu nespus de omenesc mi-am sinucis, de fiecare data o parte din suflet, din setea de a nu-l pastra doar pentru mine.
Nu cred si n-am crezut in fericirea unui suflet solitar.
Chiar daca uneori ma minteam atat de bine ca n-am nevoie de nimeni, chiar daca alteori loveam cu indiferenta in suflete care doreau sa se apropie de mine, sa ma inteleaga, sa ma caute, doar pentru ca eu credeam ca nu sunt potrivite...
Ma abandonam ideii de rezonanta si daca n-o simteam, mergeam mai departe incercand sa nu privesc in urma. N-o faceam din superficialitate sau indiferenta ci doar pentru ca stiam ca daca ma opresc, inca o fasie din mine va ramane in urma si... se va pierde pentru totdeauna, incercam doar sa ma apar, sa-mi protejez integritatea si putinul ramas.
Stiu ca port pacatul unor explicatii nedate cand ar fi contat, stiu ca nici macar n-am sa incerc sa repar acele rotite stirbite in drumul meu catre nicaieri... as putea sa o fac, as putea sa ma opresc, as putea sa ma intorc si sa ma amagesc ca ar face o diferenta intentia mea... insa drumul catre iad e pavat cu bune intentii... iar daca as face asta, nu doar ca as face-o degeaba si probabil ar provoca mai mult rau DAR... Dar nu mi-as mai gasi nici macar calea mea, nu m-as mai putea intoarce pe drumul meu... ASA CA VOI MERGE INAINTE!
Nu prea mai stiu diferenta intre zi si noapte, mi-am transformat zilele in somnul inertiei adormindu-mi sufletul in rutina ce-i smulge una cate una penele, de pe aripile care candva ar fi putut ajunge intr-o clipa pana la soare si inapoi. Iar noptile... noptile au ramas insulele mele de odihna, si nu ma refer la putinele ore de somn, ci la acele cateva secunde dinainte sa adorm in care ma intreb ce-am adus nou in viata mea cu ziua ce s-a scurs... si... cu dispret mai adug la rusinoasa colectie, inca un NIMIC :( Si asta nu-i din cauza ca n-am facut nimic demn de luat in seama, pentru ca probabil rosturi sunt, pentru pragmatismul realitatii, dar n-am facut nimic pentru acea parte din mine... DIN NOI-ul care ar trebui sa evolueze, sa dea tot ce-i mai bun fara sa ceara nimic si sa primeasca tot ce-i mai frumos fara sa fi pretins asta.
Chiar si tu citindu-ma proboabil ma stii macar putin, sau incerci, leg cuvintele acestea despre mine atat de usor aici, imi e lesne sa vorbesc despre suflet, despre partile din mine ce se risipesc sau despre gandurile mele pe care le pretuiesc, insa... insa eu cel real am atat de bine ascunse aceste ganduri, aceste trairi, aceste sperante incat de mi-ai fi in fata, n-ai putea vedea mai mult decat o proiectie a ceea ce vreau eu sa par pentru strainii trecatori prin viata mea... Acesta-i poate modul meu de a incerca sa rezonez cu aceeasi parte din tine, care si-ar dori sa faca ceva mai mult, sa lase mai mult decat o urma.
Sunt curios oare cati dintre cei care inteleg aceste randuri, daca m-ar privi in ochi, ar putea sa le simta si sa schiteze timidul zambet al lui: Eu stiu ce-i in tine, te simt!
Sunt curios oare cati dintre cei care inteleg aceste randuri, daca m-ar privi in ochi, ar putea sa le simta si sa schiteze timidul zambet al lui: Eu stiu ce-i in tine, te simt!
Viata ca o scena... o scena atat de plina de personaje episodice incat uneori ma simt chiar si eu strain pe scena mea, socat fiind de scenariul prin care anumite aparitii efemere reusesc cu antagonice repertorii sa-mi stigmatizeze pana si gandurile cele mai frumoase...
N-am scris de ceva timp... poate pentru ca nimic nu s-a schimbat, sa nu se amageasca nimeni cum ca n-am facut-o pentru ca mi-am gasit fericirea sau... m-am saturat de aceasta alternativa la a vorbi cu cineva drag... am vorbit si cu oameni dragi insa... totul are o limita, chiar si toleranta unui om... fiecare e cu problemele lui, mai mult sau mai putin reale. Aici insa... display-ul tolereaza orice gand, astfel pot asterne in ordinea aleasa de mintea mea ideile exact asa cum se revarsa din mine.
Credeam ca ceea ce caut are un chip si un nume, dar... nu prea mai cred asta. Caut o stare, un echilibru, un punct de convergenta al tuturor celor invatate, simtite, traite, al pasiunilor, al dorintelor, al placerilor, al gandurilor ce ma definesc. Caut armonia, caut dansul acela in care totul se leaga, caut visul din care nu vrei sa te trezesti, caut acea intregire pe care o simti cu fiecare celula a corpului tau, in care nimic nu pare fortat...
Tot incerc s-o spun prin cuvintele mele dar parca nu o pot exprima asa cum am reusit sa o simt din cateva versuri ce mi-au ramas in minte cu multi ani in urma, iata-le:
" Trec izvoarele in rauri, raurile curg spre mare,
Nevazute limpezi brauri leaga boarea d-alta boare;
Nu-i nimic stingher in fire toate tind sa se imbine,
Intr-o tainica IUBIRE"
B.P.SHELLEY
Am cautat bucati de fericire... unele... le-am si cules dorindu-mi sa le pastrez, insa... uneori soseam prea devreme, alteori prea tarziu... cert este ca din toate n-am pastrat decat gandurile frumoase, lectia dezamagirilor si ... speranta, pe ea o tot port cu mine, o tot ascund, tot incerc sa o bandajez, sa o incurajez de fiecare data cand o simt trista, sa o resuscitez de fiecare data cand se naruie in bratele mele. Si fara nici o exceptie, sa ne ridicam iar si iar si sa mergem mai departe... Am tot mers astfel... insa, ma intreb si eu asa aiurea: MAI E MULT, MAI E MULT PANA DEPARTE?
Dedic aceasta melodie acelui crampei negasit, echilibrului sufletului meu:
Muse- Unintended
Inca te caut... asteapta-ma te rog si iarta-ma ca nu te-am aflat inca!
20855
