joi, 20 ianuarie 2011

Din prea mult sau ... prea putin

aparate foto profesionale


Actul I

Mostenirea...

Acum mai bine de-un sfert de secol, undeva intr-un orasel modest de provincie, dupa ce cu o iritanta insistenta nu-si lasase mama sa revina la serviciu in minunata noastra capitala (pe atunci parca mai domestica) un plod incapatanat si-a ales ziua de 12 drept reper astral al pasirii in aceasta lume.
Mda... este vorba despre subsemnatul... imi pare rau ca am tinut-o pe biata mama inca de la revelion in sah, dar... se pare ca n-am vrut nici in ruptul capului sa-mi astern intaia umbra pe acest pamant in Capitala ca sa ma pot lauda apoi ca-s bucurestean si sa eman aerele superioritatii originii... (desi recunosc ca avantajele ideii de a locui aici sunt multiple, cred ca tot acestea au stat la baza unei responsabilizari pe coordonata independentei castigate mai lejer decat alti tineri care au fost de-a dreptul fortati de circumstante).
Mi s-a spus ca mamaia mea (Dumnezeu s-o ierte) m-a luat in brate de cum am iesit si m-a pupat, de tipa doctorul la ea sa ma dea la spalat (ea lucra tot acolo) :)

Copilaria... acei minunati 7 ani... n-am sa-i abordez in cursul acestui articol dar pot spune doar ca de multe ori in momentele de neliniste ale sufletului meu, mi-am regasit muzica linistirii in acordurile discrete ale acelor clipe care desi in amintirile mele parca se contracta, nu voi putea uita niciodata mirosul de fericire(cozonaci si gogosi), implinire(cand la 5 ani am construit primul meu deltaplan din teava de aluminiu de la antenele din magazie si cearceaful nou, care mi se parea mie ca seamana mult cu ce vazusem la televizor - bine ca erau alb-negru televizoarele atunci ca altfel sigur stricam fetele de masa; evident ca n-a zburat si ca eu dupa ce am sarit de pe magazie desi eram julit si-n genunchi si-n coate mi-am luat o mama de bataie crunta) si libertate( cand tot la 5 ani furam tigarile Kent primite de mamaie de la spital si dupa coltul casei pufaiam cu vecinii mei, foarte imbatati de teribilismul momentului)

Intervalul 7-14 ani un sir ciudat de experiente initiate prin stramutarea de la vatra natala si introducerea in mediul limitat de steril al cutiutelor de chibrituri de aici, imi amintesc ca-mi lua cam jumatate de ora sa urc pana la etajul la care locuiesc, imi era frica de scarile astea ciudate si urcam cate un pas lipt cu spatele de perete (paradoxal in contextul in care "la tara" saream sigur ca voi zbura de pe magazie, nu?) ma bloca intunericul de pe holuri (rar mergeau toate becurile) si desi il sfidam zilnic calatoria pana acasa (de la scoala) imi parea o eternitate.
Ceilalti copii de pe aici...wow! fusesem socat de ei... nu stiau jocuri, erau ursuzi, nu imparteau nimic, iar prima data cand am iesit pe afara desi incercam sa ma bag in seama se fereau de mine si se uitau de parca aveam de gand sa le fac ceva rau... simteam ca nu-mi e locul aici... Ai mei insa erau de alta parere, asa ca dupa cateva tentative stangace de a socializa cu "salbaticii" din capitala, se pare ca le-am captivat atentia intr-una din zilele in care dupa ce vazusem un film cu Robin-Hood m-am catarat intr-un copac din gradina blocului si am rupt o creanga in timp ce ei strigau ca n-am voie acolo ca ma vede Nea Gica (habar nu aveam cine este) si o sa ma bata, nu prea imi pasa asa ca am coborat, am curatat coaja cu un ciob am legat de capete un siret si... gata arcul! se uitau fascinati, m-am suit iar sa-mi iau cateva nuiele pentru sageti, ei deja ma tineau de 6...; cand arcul a fost utilizabil... cred ca o saptamana a fost senzatia serilor de dupa scoala... asa a inceput pe aici povestea socializarii.

Relatia cu ei s-a fisurat putin cand am plecat la liceu fiecare prin alte parti... Mai putin timp, alti prieteni si... tinte diferite, era o mare distractie pe atunci partea cu chiulitul, cu fumatul si cu mersul la curve pe Matasari, imi amintesc ca refuzul meu de a ma integra in aceste "minunate" teribilisme ale varstei ma cam distantase de grupul format in cartier, situatie pe care nu o regret...

Perioada Studiilor superioare a avut turnuri dintre cele mai obscure, din intentia de la inceputul liceului pentru o scoala militara si ulterior pentru academie n-a ramas decat schita timida a unor idealuri militare (probabil imi placusera prea mult filmele de gen si... cum copiii sunt usor influentabili de catre situatiile care le par atragatoare si eu gustasem din iluzia acestui charm)
Perioada Job-urilor inceputa exclusivist acum 3 ani(vorbesc aici despre cele de dupa facultate pentru ca daca ar fi sa detaliez as putea mentiona ca primult job l-am avut la 18 ani moment in care am si inceput sa-mi caut stabilitatea financiara prin necesitatea unei independente, chestie care in mare parte mi-a iesit) s-a jucat oarecum cu rezistenta mintii mele oferindu-mi "minunata" oportunitate de a demara pe acesta coordonata cu un serviciu acaparant, eu cel care tineam prelegeri despre cum ar trebui sa nu te lasi posedat de ceea ce lucrezi, eu cel care criticam persoanele incapabile sa isi impuna un program normal, eu care nu suportam ideea de a-ti ignora viata personala pt un job, eu IMI CER SCUZE in primul rand fata de mine si-n al doilea rand IMI ASUM IPOCRIZIA de care am dat dovada in momentul in care n-am luptat suficient de mult pt a ma desprinde din clestele acaparant al configuratiei corporatiste in care de buna voie ma insinuasem.
O perioada m-am dedicat acelei directii imbatat fiind de iluzia ce se contura, ma simteam eu puternic fiind parte dintr-un angrenaj multinational, coordonata financiara nu era deloc de neglijat si desi timpul era mai putin se instaurase senzatia ca pot avea orice imi doresc.

Dar... intr-un moment de liniste... am deschis ochii si... surpriza!!!... prietenii cu care aveam pasiuni comune ii ratacisem undeva in urma, pentru ca intervalele orare la care eram disponibil eu erau exagerate pentru cei normali si incet incet absenta mea devenise o obisnuinta mai ales ca spuneam ca voi incerca sa ajung si... nu prea o mai faceam, relatia cu care incepusem acel context se impleticise si ea si o pierdusem undeva in spate, in mare parte din vina mea :( ...
Desi eram inconjurat de efervescenta tumultoasa a optiunilor diverse din serile de W-E, de personaje care probabil pentru subconstientul meu erau doar premiile de consolare a unei competitii cu mine pe care o pierdusem; toate astea nu prea mai reuseau sa compenseze pentru golul din sufletul meu, stiu ca suna oarecum penibil pentru un barbat sa spuna asta, suna a slabiciune, o impartasire a unor senzatii care nu se spun, o fac totusi fara sa-mi pese, pentru ca mi le asum. Consider ca mai putin BARBAT ar fi cineva care in ipostaza mea ar ascunde asta si s-ar lasa macinat de impresia imunitatii fata de ceva ce te seaca din interior. Nu-mi e rusine sa simt, mai rusine mi-ar fi sa mint ca nu simt pt a parea mai interesant, mai inarmat in lupta asta cu viata.
Nu cred ca astfel de lupte se mai duc cu arme, ci cu mintea, iar pentru a o putea lasa sa functioneze asa cum trebuie, fericita, libera, implinita, trebuie sa-mi pot asuma fiecare clipa care a destabilizat ritmul ei, sa o inteleg si sa o folosesc astfel incat sa pot evolua, am nevoie de aceasta evolutie mai mult decat am nevoie de aer, am nevoie de confirmari ale eforturilor mele, am nevoie de aprecierea rezultatelor acestora.
De curand am realizat ceva incredibil pt aceasta ipostaza din viata mea, tot ceea ce invatasem ca fundament existential, ca baza a dezvoltarii mele intelectuale si morale era incapabil sa sustina o structura cu dorinte peste cele uzuale, peste limitele generale, eram antrenat perfect sa fiu o rotita din sistem, dar incapabil sa realizez ceva la un nivel superior...
Desi se spune ca suntem liberi sa atingem ceea ce ne dorim, contrazic fara nici o ezitare aportul educatiei si al societatii in acest sens, suntem modelati sa fim mediocri, au nevoie de astfel de oameni, tot ceea ce se intampla in jurul nostru imi puncteaza tot mai clar ca nu mai avem timp de noi, sa gandim dincolo de necesitati, am auzit mai zilele trecute o copila de 5-6 ani vorbind cu bunica ei in metrou ca trebuie neaparat sa faca rost de bani sa-i puna net pt ca toate prietenele ei au facebook... CUM SUNA? la 6-7 ani am nevoie de facebook!!! NO COMMENT ... si asta e un exemplu aiurea, sunt oameni care in ultima perioada vand lucruri din casa pe la colturi de strada sa poata trai, site-uri gen okazii abunda de oferte dintre cele mai surprinzatoare...

Deci... unde-i MOSTENIREA noastra?
Ce avem noi de pret din urma sa ne poata ajuta sa supravietuim? nu mai indraznesc sa vb despre dorintele mele de evolutie pe planuri inaccesibile celor care abia isi dramuiesc ziua de maine...
Ce mostenire purtam in minte si in suflet astfel incat sa ne poata ajuta sa depasim punctele critice?
Cat de utila a fost mentalitatea asta de turma ?
Nu stiu despre voi, dar desi acum ma voi opri, voi incerca sa punctez cat de curand ce m-a invatat fiecare perioada din cele enumerate mai sus, ce consider ca merita pastrat si... care-i partea demna de pus doar in cufarul nostalgiilor, pentru ca acum nu mai foloseste la nimic, dimpotriva ne blocheaza...
Pe curand... pe foarte curand, actul I nu s-a terminat, deznodamantul acestuia abia prinde contur...
CE M-A INVATAT COPILARIA?
Am sa insir aici, poate cu un iz haotic, tot ce-mi va trece prin minte ca fiind invatat din acea perioada: sa cred in oameni, sa rad, sa cer, sa primesc, sa contez, sa fiu sincer, sa fiu cuminte, sa nu plec singur la 5 ani in parc dupa castane si nici dupa tataie la serviciu pentru ca oamenii mari se sperie foarte usor si de frica iti dau bataie pana promiti plangand ca nu mai pleci iar (tot am plecat :) ) sa fiu practic, sa construiesc un deltaplan(macar am incercat), sa construiesc cu tataie un aparat de sudura, sa sudez, sa ascult povestile despre avioanele de vanatoare si cum a rupt el MIG-ul in doua, sa merg pe bicicleta pe sub cadru(era prea mare), sa inteleg ce este aceea o "pasarica" (a tb sa dau 5 lei pentru asta si sa fiu si certat de educatoarea de la gradinita), sa ascund zgarciurile si pielita de la carne impreuna cu zarzavatul din ciorba in scurgerea de la masina de spalat(din nefericire nu m-am gandit sa le si arunc apoi de acolo asa ca... am fost prins si evident ca...mi-am luat-o) sa nu tai caciulile noi ca sa le pot lega ata pe sub barbie, ca asa aveau nemtii castile din filme, sa nu ma razbun apoi pt ca am fost certat rau, ciopartind fetele de masa, sa nu rup poza tatalui din diploma de bacalaureat pt ca ma puneau sa fac teme si nu m-au lasat pe afara :D (la asta chiar nu stiu ce-a fost in capul meu, dar eram foarte suparat ), sa nu-mi dau drumu pe cablul de la galerie cu facaletul sperand sa alunec la vale catre usa de la toaleta de care legasem celalalt capat, ca imi va cadea galeria in cap, sa nu ma catar pe balustrada de la balcon calare la etajul 7 doar pentru a vedea daca pot sa-mi tin echilibrul, sa le fac vecinilor temele la romana si ei mie la matematica, sa nu modific notele din carnet cand luam 3 pt ca n-am facut teme dar mama vedea 8 :D, sa citesc tot ce-mi pica in mana atasandu-ma de fiecare data de personaje fictive (aici vreau sa mentionez durerea din suflet cand a murit Winnetou, si mahnirea cand in ultimele pagini ale Ciresarilor personajele deveneau constiente ca sunt dintr-o carte si ca vor inceta sa existe cand aceasta se va termina, a fost sfasietor pentru empatia mea acel moment, jur ca l-as fi cautat pe autor sa mai scrie macar un pic, sa le lase dreptul de a trai... chiar imi spuneam ca daca pana la sfarsit vor disparea eu voi scrie continuarea, eu ii voi face sa traiasca iar... se pare ca pana acum nu prea m-am tinut de cuvant... IARTA-MA TIC ! )...am invatat sa ma indragostesc copilareste de fata vecinei de peste strada si sa o cer de sotie la 6 ani, m-a refuzat dar mi-a dat un inel de plastic galben cu sclipici, cica pentru cand o sa fim mari si o voi cere cu adevarat...
Am scris mult si totusi... n-am scris nimic...
Copilaria a fost un dar... a fost ceva atat de frumos incat de multe ori ma gandeam ca o vreau inapoi, pe ea, doar pe ea apoi poate sa se termine totul. Din pacate din acele momente, din acei oameni, din acele locuri asa cum le stiam eu... n-a mai ramas nimic, casa e pustie, curtea din orasul natal nu mai e plina de flori si abia daca mai aminteste parfumul acelui curcubeau admirat de toti cei care treceau pe la poarta rugandu-ma sa le dau si lor cate o floare, iar ei oamenii care sfintisera pt sufletul meu acele locuri... si-au gasit de mult linistea, liniste care... eu nu prea am inteles niciodata de ce dracu a tb sa vina asa ciudat si chinuitor... :'(
Momentan simt ca vreau sa ma opresc, ajunge pentru noaptea asta... dar nu de tot... povestea merge mai departe...




aparate foto profesionale

marți, 11 ianuarie 2011

AMR O ZI...



A mai ramas o zi... doar o zi... calendarul zice ca maine se vor aniversa x ani de la nasterea subsemnatului... din cate se observa se pare ca voi sarbatori cu surle si trambite la minunatul meu job... (nu, nu este vorba de o petrecere si poate doar de cateva urari protocolare, ci de fascinanta cale prin care oamenii se tin ocupati: WORK WORK WORK...
Gandindu-ma la ipostaza aceasta constientizez din nou iluzia ciclica din postarea anterioara, ceea ce nu este deloc revelator, asa ca mai bine ma comport si eu ca toti ceilalti si... nu gandesc.

SO MUCH ABOUT GREAT EXPECTATIONS... :(

Voi lasa aceasta postare deschisa si de cate ori in aceasta zi voi avea ocazia sa mai adaug ceva, si voi simti ca am ceva de adaugat... o voi face.

P.S. Multumesc pentru urarile de pe Facebook , sa nu se supere prietenii pe mine dar din motive de protectie a informatiilor cu caracter personal am preferat sa decalez putin ziua de nastere declarata acolo.

P.P.S: Daca timpul o va permite vineri seara mi-ar placea sa incerc macar simularea intentiei de a sarbatori aceasta aniversare, asa ca daca exista persoane (dintre cititorii acetui blog) care nu ma cunosc personal si considera ca vineri (14.01.2011) ar putea savura un pahar din IERIULDEMAINE in prezenta subsemnatului... intr-un bar din Bucuresti (sect 2, zona Iancului) Sunteti inviati!

Stiu ca este o idee un pic aiuristica dar... acesta va fi condimentul care poate va concretiza intentia unui zambet placut, si hai sa fim seriosi doar nu va asteptati de la mine sa am doar ganduri care mi-ar consolida ipostaza de personaj normal, I'M NOT :) !
Pentru mai multe informatii si detaii imi puteti scrie un comentariu (care va rog sa fie semnat) si voi raspunde (puteti sta linistiti acesta nu va fi publicat daca nu doriti asta, e suficient sa-mi precizati acest detaliu)

Imi cer scuze fata de persoanele cu care nu voi apuca sa vorbesc personal sa le spun de aceasta intentie dar daca ma cunosc stiu ca nu intentia negativa a fost de vina ci timpul, asa ca in masura in care stiu ca prezenta lor va fi placuta, invitatia este cat se poate de valabila, singura rugaminte fata de cei care doresc sa ma onoreze cu prezenta este sa-mi confirme pana joi seara, cel tarziu vineri dimineata ca sa stiu pentru cate persoane sa fac rezervarea.

Multumesc pentru intelegere, o zi minunata!

http://www.youtube.com/watch?v=zM0k99OpiXM

21.57
Am ajuns acasa... deci ziua de lucru a fost normala... ca noi toti de altfel...
Am apucat cat de cat sa raspund dar nu cum mi-as fi dorit, sa mai si scriu dar... nici acum nu prea pot pentru ca ar fi indicat sa fac ceva ordine nu de alta dar maine seara, probabil la fel de tarziu ca si acum, cand voi ajunge acasa poate ceva oameni s-au gandit sa-mi ureze personal la multi ani si... trebuie sa-i primesc intr-un mediu acceptabil, situatie in care ma apuc de ordine apoi poate apuc si eu sa fac o baieee, binemeritata de altfel ;)
O seara suava, sau... efervescenta! fiecaruia dupa cum merita...