...Echilibrului sufletului meu

Stau si ma uit la foaia goala... simt ca trebuie sa scriu, ca am atatea valuri in suflet care abia asteapta sa se sfarame de stancile realitatii indiferente, ca trebuie sa mai scot din mine bucati din aceasta povara a eternei agonii...

De data aceasta nu voi scrie despre nimic... despre nimeni... poate asa probabil voi scrie despre tot, sau doar despre mine...

Am tot cautat aiurea Ceva-ul de negasit, am tot incercat sa-mi amagesc asteptarile cu povesti fara inceput si fara sfarsit, am tot imprastiat si cules iluzii, am tot cazut si m-am tot ridicat cu o inertie in care de multe ori ma pierd fara sa stiu ca-i o parte din mine...

Simt atat de clar ceea ce sunt dincolo de toate cele cu care m-am inconjurat si totusi sunt constient ca din exterior probabilitatea sa fiu perceput asa cum sunt eu de fapt, scade exponential. Fiecare clipa ce se scurge mai adauga un strat opac peste limpezimea care-mi definea fiinta candva... fiecare greseala imi intuneca lumina, fiecare speranta abandonata-mi sfarama si mai mult nimicnicia existentei...

Sunt atat de mult din ceea ce as fi putut fi si totusi posed atat de putin din maretia sufletului ce mi-a fost dat, l-am taiat fasii atat de subtiri si l-am impartit aiurea, de fiecare data crezand ca daca dau doar putin, va ramane mult din el si nici macar nu se va simti partea lipsa... dar partea lipsa tot crestea... fasiile adunate parand a fi din ce in ce mai mult din el... si nu pareau chiar erau!
 Poate ca stiam ca asa se va intampla, poate ca in felul meu nespus de omenesc mi-am sinucis, de fiecare data o parte din suflet, din setea de a nu-l pastra doar pentru mine.
Nu cred si n-am crezut in fericirea unui suflet solitar.
 Chiar daca uneori ma minteam atat de bine ca n-am nevoie de nimeni, chiar daca alteori loveam cu indiferenta in suflete care doreau sa se apropie de mine, sa ma inteleaga, sa ma caute, doar pentru ca eu credeam ca nu sunt potrivite...
Ma abandonam ideii de rezonanta si daca n-o simteam, mergeam mai departe incercand sa nu privesc in urma. N-o faceam din superficialitate sau indiferenta ci doar pentru ca stiam ca daca ma opresc, inca o fasie din mine va ramane in urma si... se va pierde pentru totdeauna, incercam doar sa ma apar, sa-mi protejez integritatea si putinul ramas.

Stiu ca port pacatul unor explicatii nedate cand ar fi contat, stiu ca nici macar n-am sa incerc sa repar acele rotite stirbite in drumul meu catre nicaieri... as putea sa o fac, as putea sa ma opresc, as putea sa ma intorc si sa ma amagesc ca ar face o diferenta intentia mea... insa drumul catre iad e pavat cu bune intentii... iar daca as face asta, nu doar ca as face-o degeaba si probabil ar provoca mai mult rau DAR... Dar nu mi-as mai gasi nici macar calea mea, nu m-as mai putea intoarce pe drumul meu... ASA CA VOI MERGE INAINTE!

Nu prea mai stiu diferenta intre zi si noapte, mi-am transformat zilele in somnul inertiei adormindu-mi sufletul in rutina ce-i smulge una cate una penele, de pe aripile care candva ar fi putut ajunge intr-o clipa pana la soare si inapoi. Iar noptile... noptile au ramas insulele mele de odihna, si nu ma refer la putinele ore de somn, ci la acele cateva secunde dinainte sa adorm in care ma intreb ce-am adus nou in viata mea cu ziua ce s-a scurs... si... cu dispret mai adug la rusinoasa colectie, inca un NIMIC :(  Si asta nu-i din cauza ca n-am facut nimic demn de luat in seama, pentru ca probabil rosturi sunt, pentru pragmatismul realitatii, dar n-am facut nimic pentru acea parte din mine... DIN NOI-ul care ar trebui sa evolueze, sa dea tot ce-i mai bun fara sa ceara nimic si sa primeasca tot ce-i mai frumos fara sa fi pretins asta.

Chiar si tu citindu-ma proboabil ma stii macar putin, sau incerci, leg cuvintele acestea despre mine atat de usor aici, imi e lesne sa vorbesc despre suflet, despre partile din mine ce se risipesc sau despre gandurile mele pe care le pretuiesc, insa... insa eu cel real am atat de bine ascunse aceste ganduri, aceste trairi, aceste sperante incat de mi-ai fi in fata, n-ai putea vedea mai mult decat o proiectie a ceea ce vreau eu sa par pentru strainii trecatori prin viata mea... Acesta-i poate modul meu de a incerca sa rezonez cu aceeasi parte din tine, care si-ar dori sa faca ceva mai mult, sa lase mai mult decat o urma.
 Sunt curios oare cati dintre cei care inteleg aceste randuri, daca m-ar privi in ochi, ar putea sa le simta si sa schiteze timidul zambet al lui: Eu stiu ce-i in tine, te simt!

Viata ca o scena... o scena atat de plina de personaje episodice incat uneori ma simt chiar si eu strain pe scena mea, socat fiind de scenariul prin care anumite aparitii efemere reusesc cu antagonice repertorii sa-mi stigmatizeze pana si gandurile cele mai frumoase...

N-am scris de ceva timp... poate pentru ca nimic nu s-a schimbat, sa nu se amageasca nimeni cum ca n-am facut-o pentru ca mi-am gasit fericirea sau... m-am saturat de aceasta alternativa la a vorbi cu cineva drag... am vorbit si cu oameni dragi insa... totul are o limita, chiar si toleranta unui om... fiecare e cu problemele lui, mai mult sau mai putin reale. Aici insa... display-ul tolereaza orice gand, astfel pot asterne in ordinea aleasa de mintea mea ideile exact asa cum se revarsa din mine.

Credeam ca ceea ce caut are un chip si un nume, dar... nu prea mai cred asta. Caut o stare, un echilibru, un punct de convergenta al tuturor celor invatate, simtite, traite, al pasiunilor, al dorintelor, al placerilor, al gandurilor ce ma definesc. Caut armonia, caut dansul acela in care totul se leaga, caut visul din care nu vrei sa te trezesti, caut acea intregire pe care o simti cu fiecare celula a corpului tau, in care nimic nu pare fortat...

Tot incerc s-o spun prin cuvintele mele dar parca nu o pot exprima asa cum am reusit sa o simt din cateva versuri ce mi-au ramas in minte cu multi ani in urma, iata-le:

" Trec izvoarele in rauri, raurile curg spre mare,

Nevazute limpezi brauri leaga boarea d-alta boare;

Nu-i nimic stingher in fire toate tind sa se imbine,

Intr-o tainica IUBIRE"

B.P.SHELLEY

Am cautat bucati de fericire... unele... le-am si cules dorindu-mi sa le pastrez, insa... uneori soseam prea devreme, alteori prea tarziu... cert este ca din toate n-am pastrat decat gandurile frumoase, lectia dezamagirilor si ... speranta, pe ea o tot port cu mine, o tot ascund, tot incerc sa o bandajez, sa o incurajez de fiecare data cand o simt trista, sa o resuscitez de fiecare data cand se naruie in bratele mele. Si fara nici o exceptie, sa ne ridicam iar si iar si sa mergem mai departe... Am tot mers astfel... insa, ma intreb si eu asa aiurea: MAI E MULT, MAI E MULT PANA DEPARTE?

Dedic aceasta melodie acelui crampei negasit, echilibrului sufletului meu:

Muse- Unintended

http://www.youtube.com/watch?v=CJDAmXHHfuM&feature=related

Inca te caut... asteapta-ma te rog si iarta-ma ca nu te-am aflat inca!

20855

Pune vorbele astea acolo unde trebuie si ia aminte…

Pune vorbele astea acolo unde trebuie si ia aminte…

N-am vazut nicio scriere despre tine in ultimele luni, n-am vazut deschizandu-te ca o carte in fata oamenilor pe care incercai sa ii incanti… am vazut azi doar niste simple vorbe, cu o profunda rezonanta. Si totusi, ma intreb, de fapt unde esti? Pari atat de cuplat cu tot ce inseamna viata, iti crosetezi zilnic cate o activitate, iti petreci timpul cu o persoana pe care la un moment dat realizezi ca n-o iubesti si ca iubirea, candva simtita a ramas intepenita in dorinta ta meschina de a nu te lasa cucerit de ea, si deplangi asta, deplangi tot ce iubirea a revelat candva in viata ta. Iti lipseste ceva? Ce cauti de fapt? Unde cauti si ce doresti? De ce drumul tau se inchide cu o concluzie trista, cum ca nu iubesti, ca trebuie sa lasi in urma fiinte pe care le doreai candva? Parca aveai o mostenire, parca spuneai ca ai un episod, sau mai multe despre viata ta, parca fiecare poza trebuia sa aiba o poveste, si chiar cred ca e asa, doar ca autorul a adormit, sau s-a ratacit printre ganduri si acum e intr-un impas creativ. Mi-e greu sa cred ca nu sunt persoane dragi langa tine care iti pot oferi un sprijin in sensul asta. Mi-e greu sa cred ca nu exista niciun suflet cu care sa inalti toata frumusetea si sensibilitatea pe care o fauresti in legatura cu existenta in general. Ma doare sa simt ca acolo unde candva era un izor de sentimente, vise si viata, acum e un carbune stins, inegrit si abia fumegand.

Blu era un parfum pe care il simteam pana la Oradea, si azi e o esenta, mai puternica decat parfumul, dar si mai grea pt simturile mele… azi, astept sa rasara din el acel blu de azur, sa-i simt fericirea stralucind intr-un mod orbitor pt mine. Simt o profunda ingrijorare pt tacerea care s-a asezat in viata ta, in modul tau de a relationa cu ceilalti… simt ghimpii care zgarie in tine senzatia lipsei iubirii si a starilor ce o insotesc. Imi doresc sa fie doar o falsa impresie, imi doresc sa raspunzi acestui mail cu un sincer: sunt bine, nu e nevoie de randurile astea! Imi doresc sa ai tot ce e mai bun, sa pot citi pe blogul tau povesti frumoase, sa pot plange si rade pt fiecare adevar scris acolo, imi doresc sa pot vedea poze cu tine cucerind lumea, cercetand-o, bucurandu-te de ea, si de toti cei de langa tine. Imi doresc sa vina ziua in care sa te intalnesti cu adevarat cu iubirea, sa mergeti pas la pas, sa discutati si sa va umpleti fiecare unul de celalalt, tu sa fii iubire, si iubirea sa fie Blu, sau Daniel, sau orice alt nume ti se va da. O iubire numita Blu… asta as vrea sa citesc de la tine, cu o descriere asa cum numai tu stii sa o realizezi, ceva ce ar face pielea mea sa se ridice, sa ma infior si sa simt o adanca implinire in redactarea ei, sa pot blestema viata ca mi-a dat sa port doar departarea in spinare si nu aripile tale. Vreau sa lasi acel bun scriitor Blu sa renasca, vreau sa citesc zilnic cate ceva despre el, vreau sa-i dai toate cuvintele ca sa faca din ele scrieri demne de apreciere si stima!!!

Te imbratisez si te sarut, pun fiecare cuvant acolo unde niciun ochi nu poate sa patrunda, nici macar al meu, le pun pe un altar pe care doar tu stii cum il tii aprins, si ce arzi pe el…

Cu drag,

Ada

DESPRE IUBIRE...

Cand nu stiam ca se numeste iubire, am iubit...
Cand am aflat ce-i iubirea m-am ascuns, incercand sa-i fiu imun...
Iar cand mi-am dorit sa iubesc... nu m-am mai gasit, ma ascunsesem atat de bine :(

Din prea mult sau prea putin...

ACTUL II - EVOLUTIA

Am lasat (in ianuarie) neterminata o poveste care se dorea a fi in 3 acte...

http://ieriuldemaine.blogspot.com/2011/01/din-prea-mult-sau-prea-putin.html

Ca aproape de fiecare data, titlul este link catre o melodie aleasa.

EVOLUTIA

Timp...

Vointa...

Anduranta...

Vestitul TVA de data aceasta se transforma in echivalentul moral al rezolutiilor pozitive ce pot imbratisa un viitor limpede, un viitor frumos, un viitor inaripat de fericire si zambte, lipsit de griji si totusi indeajuns de contrastat cu probleme minore astfel incat sa nu poata cadea niciodata in pacatul monotoniei...

Pentru a evolua, pentru a putea pasi pe calea acestei impliniri cu siguranta inainte de toate trebuie sa stii ce vrei de la tine, de la viata, de la cei de langa tine si cum anume crezi tu ca toate acestea pot capata o forma palpabila. Iti trebuie nu doar vointa de a merge in directia pe care tu o consideri INAINTE ci si un schelet rigid si suficient de bine structurat, astfel incat sa poata rezista in situatiile delicate ale vietii, dar sa aiba si mobilitatea necesara astfel incat translatiile si adaptabilitatea sa nu-i fie inoportune.

Am lipsit in ultimle luni, nu pentru ca am dorit sa fie asa, ci din cauza ca pierdusem contactul cu imaginea de ansamblu... simteam nevoia sa ma distantez putin de unele dintre coordonatele ce mai mult sau mai putin ma definesc, aveam nevoie de o privire obiectiva, de confirmarea faptului ca imi pot fi cel mai aspru critic. A trebuit sa ascult oameni care ma apreciaza, si oameni carora nu le sunt la suflet, sa inteleg ce anume ii atrage pe unii la mine si ce anume ii distanteaza, si mai ales sa realizez cu ce trasaturi definitorii pentru personalitatea celor din jurul meu rezonez cel mai bine sau... cat de mult pot sa le evit pe cele ce-mi sunt potrivnice...

Nu ma voi imbata cu gandul ca am facut-o pe cat de bine se putea, insa am cules suficiente informatii incat sa-mi inteleg algoritmul functional, sa observ clar zonele rigide ale comportamentului meu si pe cele flexibile... am constatat nemultumit de mine ca am momente pe care mi le deghizam foarte bine, in care sunt de-o superficialitate intensa, dar si atitudini de-o profunzime deranjanta... si n-o spun in sensul frumos, dimpotriva!

Am ajuns intr-un punct al vietii in care pretentiile au depasit cu mult parametrii optimi ai reprezentarii fizice in care ma regasesc, si totusi nu am nici o intentie sa pretind mai putin de la viata sau de la cei din jur, dimpotriva tot ceea ce mintea mea poate nascoci drept dorinta este o masura clara a limitelor peste care-si poate intinde aripile, pentru ca am inteles mai presus de tot ca nu anvergura acestora defineste campul de profunzime sau imaginea de ansamblu, cum nici dimensiunea aripilor unui avion nu-ti spune clar altitudinea la care se poate ridica; totul capata sens sub influenta unui exponent de-o importanta maxima in aceasta ecuatia a vietii: VOINTA!

Suntem sclavii propriilor temeri, nu ai cum sa zbori daca tu nu stii ca se poate, fiecare zi ce trece este un travaliu al poverilor, se aduna din ce in ce mai multe, in astfel de circumstante revelatiile sunt povesti de adormit copii, nimeni si nimic nu-ti va spulbera zgura acumulata, TU doar TU esti stapanul Universului ce te inconjoara, pentru ca tot ceea ce simti tu este unic, perceptia asupra vietii prin prisma existentei tale reprezinta un fenomen atat de inedit infinitatii Universului incat simpla-ti prezenta in aceasta pustietate de neant ar trebui omagiata prin alocarea unor energii enorme din partea Lui, energii care trebuie sa intelegi ca sunt o parte din tine, pastrezi motoare superluminice in minte si-n suflet si habar nu ai, dintr-o astfel de ipostaza, zborul despre care pomeneam mai devreme pare o joaca de copil...

Dar sa revenim la subiecte simple...

Imi amintesc ca acum cativa ani era orasul impanzit cu intrebari gen: EU CINE SUNT? DE UNDE VIN? INCOTRO MA INDREPT? apoi au disparut brusc, n-am prins si raspunsul, insa am primit in plin impulsul. Cati dintre noi stau sa-si puna astfel de intrebari? cati simt nevoia sa inteleaga rostul celor ce se intampla? cat de stramta este sfera indiferentei? cat de mult viata a devenit inertia unui teatru la care suntem doar spectatori?

Evolutia - schimbare prin transformari succesive...

sa nu crezi ca am terminat...

ABIA AM INCEPUT ! ;)

Capturi ale privirii mele

Cateva fotografii culese de mine zilele trecute...

ENJOY!

Dar cum fiecare gand are o poveste... n-are sens sa cenzuram paraul de ganduri asociate imaginilor, chiar daca uneori acestea vorbesc de la sine...

Cerul acesta imi aminteste de serile de vara din gandurile altei vieti, pe atunci tantarii erau mai blanzi iar eu pandeam cu inversunare amurgul sa pot prinde radasti, habar nu am ce faceam cu ele dar cert e ca fascinatia acelui moment era captivanta, culmea e ca dupa ce le doboram din zborul lor greoi, ne era frica sa le apucam din cauza clestilor amenintatori... asa ca de cele mai multe ori isi luau iarasi zborul...

Si tot pe atunci ne spuneam povesti cu strigoi in curtea gradinitei de pe strada mea, eram catarati in copaci, si nici ca mai aveam curaj sa ne dam jos de acolo dupa ce anterior ne consolam cu ideea ca strigoii nu pot sa se urce in copaci, asa ca pana nu se intuneca suficient de rau incat sa ne fie mai frica de intuneric decat de strigoi, nu indrazneam sa ne coboram, iar apoi fugeam ca de drac pana acasa fara sa ne mai pese de ceilalti.

Ajugeam cu inima batandu-mi atat de tare ca-mi duduiau timpanele, stiu ca ma opream la cismeaua din curte si sorbeam apa din suvoiul ce se scurgea cu forta din aceasta, pana ma vedea mamaie si incepea sa strige la mine:"Drace, nu mai bea rece transpirat ca faci apa la plamani!!!", dar pana ajungea la mine sa ma smulga din pofta mea, eram deja indestulat... sa nu credeti ca era rea cu mine, era doar grijulie, stiu ca m-a iubit tare mult, desi uneori mi-o mai si luam pe coaja, stiu ca mi-o meritam... nici nu vreau sa ma pun in locul ei in zecile de situatii ciudate in care i-am pus, cam cum e sa descoperi copilul ca fumeaza la 5-6 ani? :)

Dar sa nu intram in prea multe detalii intrigante ca nu trebuie sa exageram, sa revenim la fotografie care reprezinta doar un... CONTRA-APUS...

THIS IS WHAT I AM, I MUST GO ON !

Ufff!
Suficient cu dilemele existentiale, cu intrebaril obscure si cu difuzii fara sens ale unor ganduri a caror simpla prezenta naste un ecou necesar inertiilor evolutiei...

VOI CONTINUA SA SCRIU!

Dar hai sa studiem putin motivele PRO si CONTRA:

De ce n-as face asta?

-nu doresc sa mai las transparenta anterioara.
-efectul celor spuse aici, asupra mea a fost destul de ciudat dpdv al implicatiilor
-reactiile cititorilor uneori imi par politeturi si mi-ar fi placut sa simt mai multa implicare.
-desi intentia initiala a acestui blog era de a descarca anumite acumulari negative din perceptiile mele, a luat culori dintre cele mai diverse...
-imi doream ca daca cineva vreodata va citi din arhivele acestuia sa ajunga sa ma vada mai limpede, sa-mi inteleaga si retinerile si impulsurile.

DE CE AS FACE ASTA?

-am prea multe ganduri si experiente de impartit care daca nu ar ramane macar aici s-ar risipi degeaba. (nu le vreau doar pentru mine, daca e cel putin o persoana care citeste acel gand si poate schimba ceva in bine la sine sau la altii, atunci acest blog si-a atins scopul)
-aici pot spune o singura data ideea care va fi "auzita" in zeci de moduri diferite.
-de fiecare data dupa ce scriam simteam ca mi-am luat o povara de pe sufelt.
-pornind uneori de la un subiect confuz pana si in mintea mea, pe masura ce asterneam randurile aici, din cauza faptului ca imi doream sa aiba sens pentru cel care citeste, eram aproape obligat sa le inteleg si eu logica, si fara sa-mi dau seama aprofundam chestii pe care aproape ca nu le stiam despre mine, desi va suna ciudat prin acest blog chiar si eu am ajuns sa ma inteleg mai bine :)
-la inceput mi se parea un moft aiuristic sa incep si eu sa fac asta mai ales in conditiile in care aruncasem cateva priviri pe blogurile vedetelor si... nu ma regaseam in ipostazele in care sa povestesc ce blugi sexy mi-am luat, sau ce s-a intamplat la farmacie, sau poate ce am facut sambata seara in club dupa ce blugii cu imprimeuri penisoidale s-au pastilat cu laxative si-mi inoportunau servetelele pentru hemoroizi infipte adanc in cur(tea) martiala a unei pitipoance strivita de povara make-up-ului vulgar...
Dar... eu nu puteam sa o fac asa... simteam nevoia unei consistente, mai ales ca acele bloguri mi-au parut o modalitate de a-ti irosi timpul si de a proiecta in jurul tau „arhetipul” propriu, care nici macar nu avea legatura cu ideea conceptuala de ARHETIP.
Daca-mi este permisa o comparatie, stiti acele pere pe care le poti cumpara iarna din hiper-market, de-un galben sters... pal, care atunci cand musti din ele ai senzatia ca ai muscat o bucata de APA, da apa, fara gust fara consistenta parca iti vine sa presari putin zahar pe ele sa ai senzatia ca macar te minti frumos; in comparatie o para de toamna galbennnna de la tara, de pe jos, pe care o stergi cu maneca si din care musti cu pofta, iar cand musti, gustul e atat de puternic incat parca-ti poseda papilele gustative, si daca nu te opreste nimeni ai manca intr-una...
A nu se intelege cumva ca reneg ideea de blog, dar asa o percepusem anterior... si recunosc ca am gresit, de aceea am dorit ca fiecare scriere sa aiba un mesaj, asa ca mi-am propus sa o fac doar cand am ceva de zis...
-mi-a placut tare mult faptul ca anumite personaje dintre cititorii mei reuseau sa vada dincolo de ideea tapet, e minunat sa simti ca rezonezi cu cineva, ca cineva simpatizeaza felul in care gandesti si nu-i pare la fel de ciudat pe cat iti pare tie in momentele in care ai senzatia ca esti intr-un ciclu al erorilor perpetue...
ASTA E MOMENTUL IN CARE, TIE CELUI CARE CITESTI ACESTE RANDURI, ITI MULTUMESC PENTRU TOT CE MI-AI ZIS SAU IMI VEI SPUNE...

VOI SCRIE EGOIST PENTRU MINE!

VOI SCRIE ALTRUIST PENTRU GANDURILE MELE FRUMOASE!

VOI SCRIE DIN SUFLET PENTRU ORICE SAMANTA DE ZAMBET SINCER PE CARE O POT SADI IN INIMA TA!

VOI SCRIE PENTRU CELE PESTE 15000 DE ACCESARI PE CARE SINCER SPUN CA NICI NU M-AM GANDIT CA LE VOI ATINGE!

SI NU IN ULTIMUL RAND VOI SCRIE PENTRU TINE!

M U L T U M E S C !

Cu respect,

Daniel Blu

P.S.:Bine ai venit primavara! (voi pune si o fotografie facuta zilele astea, poate voi reusi sa adaug una de fiecare data ;) )


(pentru zoom, click pe foto)


(http://www.youtube.com/watch?v=dKSJN3WWR3E)

INTREBARE...

Trec printr-o mare dilema existentiala... in ultima perioada am oscilat foarte mult intre a mai continua sa scriu aici si a o lasa balta, m-am folosit de acest context ca de un paratraznet al propriilor trairi ascunse uneori pana si de mine, recitind mi-am dat seama ca am spus prea multe... si am facut-o cu persoane care poate ma cunosteau sau poate... ar fi trebuit sa ma cunoasca altfel... cert e ca daca e sa trag linie am din ce in ce mai intens senzatia ca un astfel de blog emana prea mult dintr-o personalitate pe care uneori poate e mai bine sa o descoperi incet, sa o poti savura simtitind-o, nu avand la dispozitie zeci de indicii "de-a gata".
Asa ca ... doresc sa adresez o intrebare tuturor celor ce si-au aruncat macar o data privirea aici...

SA CONTINUI SA SCRIU, SAU SA MA OPRESC?

Astept raspunsul vostru dar va rog cu tot cu o justificare, daca exista asa ceva...
Multumesc...

Din prea mult sau ... prea putin

Actul I

Mostenirea...

Acum mai bine de-un sfert de secol, undeva intr-un orasel modest de provincie, dupa ce cu o iritanta insistenta nu-si lasase mama sa revina la serviciu in minunata noastra capitala (pe atunci parca mai domestica) un plod incapatanat si-a ales ziua de 12 drept reper astral al pasirii in aceasta lume.

Mda... este vorba despre subsemnatul... imi pare rau ca am tinut-o pe biata mama inca de la revelion in sah, dar... se pare ca n-am vrut nici in ruptul capului sa-mi astern intaia umbra pe acest pamant in Capitala ca sa ma pot lauda apoi ca-s bucurestean si sa eman aerele superioritatii originii... (desi recunosc ca avantajele ideii de a locui aici sunt multiple, cred ca tot acestea au stat la baza unei responsabilizari pe coordonata independentei castigate mai lejer decat alti tineri care au fost de-a dreptul fortati de circumstante).
Mi s-a spus ca mamaia mea (Dumnezeu s-o ierte) m-a luat in brate de cum am iesit si m-a pupat, de tipa doctorul la ea sa ma dea la spalat (ea lucra tot acolo) :)

Copilaria... acei minunati 7 ani... n-am sa-i abordez in cursul acestui articol dar pot spune doar ca de multe ori in momentele de neliniste ale sufletului meu, mi-am regasit muzica linistirii in acordurile discrete ale acelor clipe care desi in amintirile mele parca se contracta, nu voi putea uita niciodata mirosul de fericire(cozonaci si gogosi), implinire(cand la 5 ani am construit primul meu deltaplan din teava de aluminiu de la antenele din magazie si cearceaful nou, care mi se parea mie ca seamana mult cu ce vazusem la televizor - bine ca erau alb-negru televizoarele atunci ca altfel sigur stricam fetele de masa; evident ca n-a zburat si ca eu dupa ce am sarit de pe magazie desi eram julit si-n genunchi si-n coate mi-am luat o mama de bataie crunta) si libertate( cand tot la 5 ani furam tigarile Kent primite de mamaie de la spital si dupa coltul casei pufaiam cu vecinii mei, foarte imbatati de teribilismul momentului)

Intervalul 7-14 ani un sir ciudat de experiente initiate prin stramutarea de la vatra natala si introducerea in mediul limitat de steril al cutiutelor de chibrituri de aici, imi amintesc ca-mi lua cam jumatate de ora sa urc pana la etajul la care locuiesc, imi era frica de scarile astea ciudate si urcam cate un pas lipt cu spatele de perete (paradoxal in contextul in care "la tara" saream sigur ca voi zbura de pe magazie, nu?) ma bloca intunericul de pe holuri (rar mergeau toate becurile) si desi il sfidam zilnic calatoria pana acasa (de la scoala) imi parea o eternitate.
Ceilalti copii de pe aici...wow! fusesem socat de ei... nu stiau jocuri, erau ursuzi, nu imparteau nimic, iar prima data cand am iesit pe afara desi incercam sa ma bag in seama se fereau de mine si se uitau de parca aveam de gand sa le fac ceva rau... simteam ca nu-mi e locul aici... Ai mei insa erau de alta parere, asa ca dupa cateva tentative stangace de a socializa cu "salbaticii" din capitala, se pare ca le-am captivat atentia intr-una din zilele in care dupa ce vazusem un film cu Robin-Hood m-am catarat intr-un copac din gradina blocului si am rupt o creanga in timp ce ei strigau ca n-am voie acolo ca ma vede Nea Gica (habar nu aveam cine este) si o sa ma bata, nu prea imi pasa asa ca am coborat, am curatat coaja cu un ciob am legat de capete un siret si... gata arcul! se uitau fascinati, m-am suit iar sa-mi iau cateva nuiele pentru sageti, ei deja ma tineau de 6...; cand arcul a fost utilizabil... cred ca o saptamana a fost senzatia serilor de dupa scoala... asa a inceput pe aici povestea socializarii.

Relatia cu ei s-a fisurat putin cand am plecat la liceu fiecare prin alte parti... Mai putin timp, alti prieteni si... tinte diferite, era o mare distractie pe atunci partea cu chiulitul, cu fumatul si cu mersul la curve pe Matasari, imi amintesc ca refuzul meu de a ma integra in aceste "minunate" teribilisme ale varstei ma cam distantase de grupul format in cartier, situatie pe care nu o regret...

Perioada Studiilor superioare a avut turnuri dintre cele mai obscure, din intentia de la inceputul liceului pentru o scoala militara si ulterior pentru academie n-a ramas decat schita timida a unor idealuri militare (probabil imi placusera prea mult filmele de gen si... cum copiii sunt usor influentabili de catre situatiile care le par atragatoare si eu gustasem din iluzia acestui charm)
Perioada Job-urilor inceputa exclusivist acum 3 ani(vorbesc aici despre cele de dupa facultate pentru ca daca ar fi sa detaliez as putea mentiona ca primult job l-am avut la 18 ani moment in care am si inceput sa-mi caut stabilitatea financiara prin necesitatea unei independente, chestie care in mare parte mi-a iesit) s-a jucat oarecum cu rezistenta mintii mele oferindu-mi "minunata" oportunitate de a demara pe acesta coordonata cu un serviciu acaparant, eu cel care tineam prelegeri despre cum ar trebui sa nu te lasi posedat de ceea ce lucrezi, eu cel care criticam persoanele incapabile sa isi impuna un program normal, eu care nu suportam ideea de a-ti ignora viata personala pt un job, eu IMI CER SCUZE in primul rand fata de mine si-n al doilea rand IMI ASUM IPOCRIZIA de care am dat dovada in momentul in care n-am luptat suficient de mult pt a ma desprinde din clestele acaparant al configuratiei corporatiste in care de buna voie ma insinuasem.
O perioada m-am dedicat acelei directii imbatat fiind de iluzia ce se contura, ma simteam eu puternic fiind parte dintr-un angrenaj multinational, coordonata financiara nu era deloc de neglijat si desi timpul era mai putin se instaurase senzatia ca pot avea orice imi doresc.

Dar... intr-un moment de liniste... am deschis ochii si... surpriza!!!... prietenii cu care aveam pasiuni comune ii ratacisem undeva in urma, pentru ca intervalele orare la care eram disponibil eu erau exagerate pentru cei normali si incet incet absenta mea devenise o obisnuinta mai ales ca spuneam ca voi incerca sa ajung si... nu prea o mai faceam, relatia cu care incepusem acel context se impleticise si ea si o pierdusem undeva in spate, in mare parte din vina mea :( ...
Desi eram inconjurat de efervescenta tumultoasa a optiunilor diverse din serile de W-E, de personaje care probabil pentru subconstientul meu erau doar premiile de consolare a unei competitii cu mine pe care o pierdusem; toate astea nu prea mai reuseau sa compenseze pentru golul din sufletul meu, stiu ca suna oarecum penibil pentru un barbat sa spuna asta, suna a slabiciune, o impartasire a unor senzatii care nu se spun, o fac totusi fara sa-mi pese, pentru ca mi le asum. Consider ca mai putin BARBAT ar fi cineva care in ipostaza mea ar ascunde asta si s-ar lasa macinat de impresia imunitatii fata de ceva ce te seaca din interior. Nu-mi e rusine sa simt, mai rusine mi-ar fi sa mint ca nu simt pt a parea mai interesant, mai inarmat in lupta asta cu viata.
Nu cred ca astfel de lupte se mai duc cu arme, ci cu mintea, iar pentru a o putea lasa sa functioneze asa cum trebuie, fericita, libera, implinita, trebuie sa-mi pot asuma fiecare clipa care a destabilizat ritmul ei, sa o inteleg si sa o folosesc astfel incat sa pot evolua, am nevoie de aceasta evolutie mai mult decat am nevoie de aer, am nevoie de confirmari ale eforturilor mele, am nevoie de aprecierea rezultatelor acestora.
De curand am realizat ceva incredibil pt aceasta ipostaza din viata mea, tot ceea ce invatasem ca fundament existential, ca baza a dezvoltarii mele intelectuale si morale era incapabil sa sustina o structura cu dorinte peste cele uzuale, peste limitele generale, eram antrenat perfect sa fiu o rotita din sistem, dar incapabil sa realizez ceva la un nivel superior...
Desi se spune ca suntem liberi sa atingem ceea ce ne dorim, contrazic fara nici o ezitare aportul educatiei si al societatii in acest sens, suntem modelati sa fim mediocri, au nevoie de astfel de oameni, tot ceea ce se intampla in jurul nostru imi puncteaza tot mai clar ca nu mai avem timp de noi, sa gandim dincolo de necesitati, am auzit mai zilele trecute o copila de 5-6 ani vorbind cu bunica ei in metrou ca trebuie neaparat sa faca rost de bani sa-i puna net pt ca toate prietenele ei au facebook... CUM SUNA? la 6-7 ani am nevoie de facebook!!! NO COMMENT ... si asta e un exemplu aiurea, sunt oameni care in ultima perioada vand lucruri din casa pe la colturi de strada sa poata trai, site-uri gen okazii abunda de oferte dintre cele mai surprinzatoare...

Deci... unde-i MOSTENIREA noastra?
Ce avem noi de pret din urma sa ne poata ajuta sa supravietuim? nu mai indraznesc sa vb despre dorintele mele de evolutie pe planuri inaccesibile celor care abia isi dramuiesc ziua de maine...
Ce mostenire purtam in minte si in suflet astfel incat sa ne poata ajuta sa depasim punctele critice?
Cat de utila a fost mentalitatea asta de turma ?
Nu stiu despre voi, dar desi acum ma voi opri, voi incerca sa punctez cat de curand ce m-a invatat fiecare perioada din cele enumerate mai sus, ce consider ca merita pastrat si... care-i partea demna de pus doar in cufarul nostalgiilor, pentru ca acum nu mai foloseste la nimic, dimpotriva ne blocheaza...
Pe curand... pe foarte curand, actul I nu s-a terminat, deznodamantul acestuia abia prinde contur...
CE M-A INVATAT COPILARIA?

Am sa insir aici, poate cu un iz haotic, tot ce-mi va trece prin minte ca fiind invatat din acea perioada: sa cred in oameni, sa rad, sa cer, sa primesc, sa contez, sa fiu sincer, sa fiu cuminte, sa nu plec singur la 5 ani in parc dupa castane si nici dupa tataie la serviciu pentru ca oamenii mari se sperie foarte usor si de frica iti dau bataie pana promiti plangand ca nu mai pleci iar (tot am plecat :) ) sa fiu practic, sa construiesc un deltaplan(macar am incercat), sa construiesc cu tataie un aparat de sudura, sa sudez, sa ascult povestile despre avioanele de vanatoare si cum a rupt el MIG-ul in doua, sa merg pe bicicleta pe sub cadru(era prea mare), sa inteleg ce este aceea o "pasarica" (a tb sa dau 5 lei pentru asta si sa fiu si certat de educatoarea de la gradinita), sa ascund zgarciurile si pielita de la carne impreuna cu zarzavatul din ciorba in scurgerea de la masina de spalat(din nefericire nu m-am gandit sa le si arunc apoi de acolo asa ca... am fost prins si evident ca...mi-am luat-o) sa nu tai caciulile noi ca sa le pot lega ata pe sub barbie, ca asa aveau nemtii castile din filme, sa nu ma razbun apoi pt ca am fost certat rau, ciopartind fetele de masa, sa nu rup poza tatalui din diploma de bacalaureat pt ca ma puneau sa fac teme si nu m-au lasat pe afara :D (la asta chiar nu stiu ce-a fost in capul meu, dar eram foarte suparat ), sa nu-mi dau drumu pe cablul de la galerie cu facaletul sperand sa alunec la vale catre usa de la toaleta de care legasem celalalt capat, ca imi va cadea galeria in cap, sa nu ma catar pe balustrada de la balcon calare la etajul 7 doar pentru a vedea daca pot sa-mi tin echilibrul, sa le fac vecinilor temele la romana si ei mie la matematica, sa nu modific notele din carnet cand luam 3 pt ca n-am facut teme dar mama vedea 8 :D, sa citesc tot ce-mi pica in mana atasandu-ma de fiecare data de personaje fictive (aici vreau sa mentionez durerea din suflet cand a murit Winnetou, si mahnirea cand in ultimele pagini ale Ciresarilor personajele deveneau constiente ca sunt dintr-o carte si ca vor inceta sa existe cand aceasta se va termina, a fost sfasietor pentru empatia mea acel moment, jur ca l-as fi cautat pe autor sa mai scrie macar un pic, sa le lase dreptul de a trai... chiar imi spuneam ca daca pana la sfarsit vor disparea eu voi scrie continuarea, eu ii voi face sa traiasca iar... se pare ca pana acum nu prea m-am tinut de cuvant... IARTA-MA TIC ! )...am invatat sa ma indragostesc copilareste de fata vecinei de peste strada si sa o cer de sotie la 6 ani, m-a refuzat dar mi-a dat un inel de plastic galben cu sclipici, cica pentru cand o sa fim mari si o voi cere cu adevarat...

Am scris mult si totusi... n-am scris nimic...

Copilaria a fost un dar... a fost ceva atat de frumos incat de multe ori ma gandeam ca o vreau inapoi, pe ea, doar pe ea apoi poate sa se termine totul. Din pacate din acele momente, din acei oameni, din acele locuri asa cum le stiam eu... n-a mai ramas nimic, casa e pustie, curtea din orasul natal nu mai e plina de flori si abia daca mai aminteste parfumul acelui curcubeau admirat de toti cei care treceau pe la poarta rugandu-ma sa le dau si lor cate o floare, iar ei oamenii care sfintisera pt sufletul meu acele locuri... si-au gasit de mult linistea, liniste care... eu nu prea am inteles niciodata de ce dracu a tb sa vina asa ciudat si chinuitor... :'(

Momentan simt ca vreau sa ma opresc, ajunge pentru noaptea asta... dar nu de tot... povestea merge mai departe...

AMR O ZI...

http://www.youtube.com/watch?v=zM0k99OpiXM

A mai ramas o zi... doar o zi... calendarul zice ca maine se vor aniversa x ani de la nasterea subsemnatului... din cate se observa se pare ca voi sarbatori cu surle si trambite la minunatul meu job... (nu, nu este vorba de o petrecere si poate doar de cateva urari protocolare, ci de fascinanta cale prin care oamenii se tin ocupati: WORK WORK WORK...

Gandindu-ma la ipostaza aceasta constientizez din nou iluzia ciclica din postarea anterioara, ceea ce nu este deloc revelator, asa ca mai bine ma comport si eu ca toti ceilalti si... nu gandesc.

SO MUCH ABOUT GREAT EXPECTATIONS... :(

Voi lasa aceasta postare deschisa si de cate ori in aceasta zi voi avea ocazia sa mai adaug ceva, si voi simti ca am ceva de adaugat... o voi face.

P.S. Multumesc pentru urarile de pe Facebook , sa nu se supere prietenii pe mine dar din motive de protectie a informatiilor cu caracter personal am preferat sa decalez putin ziua de nastere declarata acolo.

P.P.S: Daca timpul o va permite vineri seara mi-ar placea sa incerc macar simularea intentiei de a sarbatori aceasta aniversare, asa ca daca exista persoane (dintre cititorii acetui blog) care nu ma cunosc personal si considera ca vineri (14.01.2011) ar putea savura un pahar din IERIULDEMAINE in prezenta subsemnatului... intr-un bar din Bucuresti (sect 2, zona Iancului) Sunteti inviati!

Stiu ca este o idee un pic aiuristica dar... acesta va fi condimentul care poate va concretiza intentia unui zambet placut, si hai sa fim seriosi doar nu va asteptati de la mine sa am doar ganduri care mi-ar consolida ipostaza de personaj normal, I'M NOT :) !

Pentru mai multe informatii si detaii imi puteti scrie un comentariu (care va rog sa fie semnat) si voi raspunde (puteti sta linistiti acesta nu va fi publicat daca nu doriti asta, e suficient sa-mi precizati acest detaliu)

Imi cer scuze fata de persoanele cu care nu voi apuca sa vorbesc personal sa le spun de aceasta intentie dar daca ma cunosc stiu ca nu intentia negativa a fost de vina ci timpul, asa ca in masura in care stiu ca prezenta lor va fi placuta, invitatia este cat se poate de valabila, singura rugaminte fata de cei care doresc sa ma onoreze cu prezenta este sa-mi confirme pana joi seara, cel tarziu vineri dimineata ca sa stiu pentru cate persoane sa fac rezervarea.

Multumesc pentru intelegere, o zi minunata!

http://www.youtube.com/watch?v=zM0k99OpiXM

21.57
Am ajuns acasa... deci ziua de lucru a fost normala... ca noi toti de altfel...
Am apucat cat de cat sa raspund dar nu cum mi-as fi dorit, sa mai si scriu dar... nici acum nu prea pot pentru ca ar fi indicat sa fac ceva ordine nu de alta dar maine seara, probabil la fel de tarziu ca si acum, cand voi ajunge acasa poate ceva oameni s-au gandit sa-mi ureze personal la multi ani si... trebuie sa-i primesc intr-un mediu acceptabil, situatie in care ma apuc de ordine apoi poate apuc si eu sa fac o baieee, binemeritata de altfel ;)
O seara suava, sau... efervescenta! fiecaruia dupa cum merita...