marți, 24 mai 2011

Din prea mult sau prea putin...


ACTUL II - EVOLUTIA


Am lasat (in ianuarie) neterminata o poveste care se dorea a fi in 3 acte...




Ca aproape de fiecare data, titlul este link catre o melodie aleasa.

EVOLUTIA

Timp...
Vointa...
Anduranta...

Vestitul TVA de data aceasta se transforma in echivalentul moral al rezolutiilor pozitive ce pot imbratisa un viitor limpede, un viitor frumos, un viitor inaripat de fericire si zambte, lipsit de griji si totusi indeajuns de contrastat cu probleme minore astfel incat sa nu poata cadea niciodata in pacatul monotoniei...

Pentru a evolua, pentru a putea pasi pe calea acestei impliniri cu siguranta inainte de toate trebuie sa stii ce vrei de la tine, de la viata, de la cei de langa tine si cum anume crezi tu ca toate acestea pot capata o forma palpabila. Iti trebuie nu doar vointa de a merge in directia pe care tu o consideri INAINTE ci si un schelet rigid si suficient de bine structurat, astfel incat sa poata rezista in situatiile delicate ale vietii, dar sa aiba si mobilitatea necesara astfel incat translatiile si adaptabilitatea sa nu-i fie inoportune.

Am lipsit in ultimle luni, nu pentru ca am dorit sa fie asa, ci din cauza ca pierdusem contactul cu imaginea de ansamblu... simteam nevoia sa ma distantez putin de unele dintre coordonatele ce mai mult sau mai putin ma definesc, aveam nevoie de o privire obiectiva, de confirmarea faptului ca imi pot fi cel mai aspru critic. A trebuit sa ascult oameni care ma apreciaza, si oameni carora nu le sunt la suflet, sa inteleg ce anume ii atrage pe unii la mine si ce anume ii distanteaza, si mai ales sa realizez cu ce trasaturi definitorii pentru personalitatea celor din jurul meu rezonez cel mai bine sau... cat de mult pot sa le evit pe cele ce-mi sunt potrivnice...
Nu ma voi imbata cu gandul ca am facut-o pe cat de bine se putea, insa am cules suficiente informatii incat sa-mi inteleg algoritmul functional, sa observ clar zonele rigide ale comportamentului meu si pe cele flexibile... am constatat nemultumit de mine ca am momente pe care mi le deghizam foarte bine, in care sunt de-o superficialitate intensa, dar si atitudini de-o profunzime deranjanta... si n-o spun in sensul frumos, dimpotriva!

Am ajuns intr-un punct al vietii in care pretentiile au depasit cu mult parametrii optimi ai reprezentarii fizice in care ma regasesc, si totusi nu am nici o intentie sa pretind mai putin de la viata sau de la cei din jur, dimpotriva tot ceea ce mintea mea poate nascoci drept dorinta este o masura clara a limitelor peste care-si poate intinde aripile, pentru ca am inteles mai presus de tot ca nu anvergura acestora defineste campul de profunzime sau imaginea de ansamblu, cum nici dimensiunea aripilor unui avion nu-ti spune clar altitudinea la care se poate ridica; totul capata sens sub influenta unui exponent de-o importanta maxima in aceasta ecuatia a vietii: VOINTA!
Suntem sclavii propriilor temeri, nu ai cum sa zbori daca tu nu stii ca se poate, fiecare zi ce trece este un travaliu al poverilor, se aduna din ce in ce mai multe, in astfel de circumstante revelatiile sunt povesti de adormit copii, nimeni si nimic nu-ti va spulbera zgura acumulata, TU doar TU esti stapanul Universului ce te inconjoara, pentru ca tot ceea ce simti tu este unic, perceptia asupra vietii prin prisma existentei tale reprezinta un fenomen atat de inedit infinitatii Universului incat simpla-ti prezenta in aceasta pustietate de neant ar trebui omagiata prin alocarea unor energii enorme din partea Lui, energii care trebuie sa intelegi ca sunt o parte din tine, pastrezi motoare superluminice in minte si-n suflet si habar nu ai, dintr-o astfel de ipostaza, zborul despre care pomeneam mai devreme pare o joaca de copil...
Dar sa revenim la subiecte simple...
Imi amintesc ca acum cativa ani era orasul impanzit cu intrebari gen: EU CINE SUNT? DE UNDE VIN? INCOTRO MA INDREPT? apoi au disparut brusc, n-am prins si raspunsul, insa am primit in plin impulsul. Cati dintre noi stau sa-si puna astfel de intrebari? cati simt nevoia sa inteleaga rostul celor ce se intampla? cat de stramta este sfera indiferentei? cat de mult viata a devenit inertia unui teatru la care suntem doar spectatori?
Evolutia - schimbare prin transformari succesive...

sa nu crezi ca am terminat...

ABIA AM INCEPUT ! ;)

4 comentarii:

  1. Bine te-am regasit!!!!
    Si nu, n-am crezut nicio secunda ca ai fi terminat! :)

    Am constatat duminica, cu mare incantare, ca sunt foarte multi oameni care cauta.
    Am fost la Targul organizat de ANATECOR si Romexpo, si am asistat printre altele si la conferinta lui Oreste. Sala era plina Daniel! Sunt multi care isi pun intrebari, suntem multi care vrem sa scormonim si sa patrundem in zone de lumina.
    Uneori sunt convinsa ca indiferenta e o masca afisata de unii pentru a nu fi judecati de aceia care sunt diferiti sau limitati.

    RăspundețiȘtergere
  2. Buna...
    Abia asteptam sa citesc continuarea.Te-ai lasat asteptat, dar e mai bine asa.Succes in toate, abia astept sa citesc si continuarile si cred ca indemnul "Speranta moare ultima" nu si-a pierdut semnificatia.
    O saptamana frumoasa!

    RăspundețiȘtergere
  3. Mi-e dor de tine.Imi pare rau e singurul mod in care iti pot spune asta.O duminica placuta!

    RăspundețiȘtergere
  4. de ce doar asa?
    de e un secret?
    de ce toti oamenii tin asta in ei pana cand e prea tarziu?
    prea tarziu e similar cu...NU MAI CONTEAZA!

    RăspundețiȘtergere