joi, 20 ianuarie 2011

Din prea mult sau ... prea putin

aparate foto profesionale


Actul I

Mostenirea...

Acum mai bine de-un sfert de secol, undeva intr-un orasel modest de provincie, dupa ce cu o iritanta insistenta nu-si lasase mama sa revina la serviciu in minunata noastra capitala (pe atunci parca mai domestica) un plod incapatanat si-a ales ziua de 12 drept reper astral al pasirii in aceasta lume.
Mda... este vorba despre subsemnatul... imi pare rau ca am tinut-o pe biata mama inca de la revelion in sah, dar... se pare ca n-am vrut nici in ruptul capului sa-mi astern intaia umbra pe acest pamant in Capitala ca sa ma pot lauda apoi ca-s bucurestean si sa eman aerele superioritatii originii... (desi recunosc ca avantajele ideii de a locui aici sunt multiple, cred ca tot acestea au stat la baza unei responsabilizari pe coordonata independentei castigate mai lejer decat alti tineri care au fost de-a dreptul fortati de circumstante).
Mi s-a spus ca mamaia mea (Dumnezeu s-o ierte) m-a luat in brate de cum am iesit si m-a pupat, de tipa doctorul la ea sa ma dea la spalat (ea lucra tot acolo) :)

Copilaria... acei minunati 7 ani... n-am sa-i abordez in cursul acestui articol dar pot spune doar ca de multe ori in momentele de neliniste ale sufletului meu, mi-am regasit muzica linistirii in acordurile discrete ale acelor clipe care desi in amintirile mele parca se contracta, nu voi putea uita niciodata mirosul de fericire(cozonaci si gogosi), implinire(cand la 5 ani am construit primul meu deltaplan din teava de aluminiu de la antenele din magazie si cearceaful nou, care mi se parea mie ca seamana mult cu ce vazusem la televizor - bine ca erau alb-negru televizoarele atunci ca altfel sigur stricam fetele de masa; evident ca n-a zburat si ca eu dupa ce am sarit de pe magazie desi eram julit si-n genunchi si-n coate mi-am luat o mama de bataie crunta) si libertate( cand tot la 5 ani furam tigarile Kent primite de mamaie de la spital si dupa coltul casei pufaiam cu vecinii mei, foarte imbatati de teribilismul momentului)

Intervalul 7-14 ani un sir ciudat de experiente initiate prin stramutarea de la vatra natala si introducerea in mediul limitat de steril al cutiutelor de chibrituri de aici, imi amintesc ca-mi lua cam jumatate de ora sa urc pana la etajul la care locuiesc, imi era frica de scarile astea ciudate si urcam cate un pas lipt cu spatele de perete (paradoxal in contextul in care "la tara" saream sigur ca voi zbura de pe magazie, nu?) ma bloca intunericul de pe holuri (rar mergeau toate becurile) si desi il sfidam zilnic calatoria pana acasa (de la scoala) imi parea o eternitate.
Ceilalti copii de pe aici...wow! fusesem socat de ei... nu stiau jocuri, erau ursuzi, nu imparteau nimic, iar prima data cand am iesit pe afara desi incercam sa ma bag in seama se fereau de mine si se uitau de parca aveam de gand sa le fac ceva rau... simteam ca nu-mi e locul aici... Ai mei insa erau de alta parere, asa ca dupa cateva tentative stangace de a socializa cu "salbaticii" din capitala, se pare ca le-am captivat atentia intr-una din zilele in care dupa ce vazusem un film cu Robin-Hood m-am catarat intr-un copac din gradina blocului si am rupt o creanga in timp ce ei strigau ca n-am voie acolo ca ma vede Nea Gica (habar nu aveam cine este) si o sa ma bata, nu prea imi pasa asa ca am coborat, am curatat coaja cu un ciob am legat de capete un siret si... gata arcul! se uitau fascinati, m-am suit iar sa-mi iau cateva nuiele pentru sageti, ei deja ma tineau de 6...; cand arcul a fost utilizabil... cred ca o saptamana a fost senzatia serilor de dupa scoala... asa a inceput pe aici povestea socializarii.

Relatia cu ei s-a fisurat putin cand am plecat la liceu fiecare prin alte parti... Mai putin timp, alti prieteni si... tinte diferite, era o mare distractie pe atunci partea cu chiulitul, cu fumatul si cu mersul la curve pe Matasari, imi amintesc ca refuzul meu de a ma integra in aceste "minunate" teribilisme ale varstei ma cam distantase de grupul format in cartier, situatie pe care nu o regret...

Perioada Studiilor superioare a avut turnuri dintre cele mai obscure, din intentia de la inceputul liceului pentru o scoala militara si ulterior pentru academie n-a ramas decat schita timida a unor idealuri militare (probabil imi placusera prea mult filmele de gen si... cum copiii sunt usor influentabili de catre situatiile care le par atragatoare si eu gustasem din iluzia acestui charm)
Perioada Job-urilor inceputa exclusivist acum 3 ani(vorbesc aici despre cele de dupa facultate pentru ca daca ar fi sa detaliez as putea mentiona ca primult job l-am avut la 18 ani moment in care am si inceput sa-mi caut stabilitatea financiara prin necesitatea unei independente, chestie care in mare parte mi-a iesit) s-a jucat oarecum cu rezistenta mintii mele oferindu-mi "minunata" oportunitate de a demara pe acesta coordonata cu un serviciu acaparant, eu cel care tineam prelegeri despre cum ar trebui sa nu te lasi posedat de ceea ce lucrezi, eu cel care criticam persoanele incapabile sa isi impuna un program normal, eu care nu suportam ideea de a-ti ignora viata personala pt un job, eu IMI CER SCUZE in primul rand fata de mine si-n al doilea rand IMI ASUM IPOCRIZIA de care am dat dovada in momentul in care n-am luptat suficient de mult pt a ma desprinde din clestele acaparant al configuratiei corporatiste in care de buna voie ma insinuasem.
O perioada m-am dedicat acelei directii imbatat fiind de iluzia ce se contura, ma simteam eu puternic fiind parte dintr-un angrenaj multinational, coordonata financiara nu era deloc de neglijat si desi timpul era mai putin se instaurase senzatia ca pot avea orice imi doresc.

Dar... intr-un moment de liniste... am deschis ochii si... surpriza!!!... prietenii cu care aveam pasiuni comune ii ratacisem undeva in urma, pentru ca intervalele orare la care eram disponibil eu erau exagerate pentru cei normali si incet incet absenta mea devenise o obisnuinta mai ales ca spuneam ca voi incerca sa ajung si... nu prea o mai faceam, relatia cu care incepusem acel context se impleticise si ea si o pierdusem undeva in spate, in mare parte din vina mea :( ...
Desi eram inconjurat de efervescenta tumultoasa a optiunilor diverse din serile de W-E, de personaje care probabil pentru subconstientul meu erau doar premiile de consolare a unei competitii cu mine pe care o pierdusem; toate astea nu prea mai reuseau sa compenseze pentru golul din sufletul meu, stiu ca suna oarecum penibil pentru un barbat sa spuna asta, suna a slabiciune, o impartasire a unor senzatii care nu se spun, o fac totusi fara sa-mi pese, pentru ca mi le asum. Consider ca mai putin BARBAT ar fi cineva care in ipostaza mea ar ascunde asta si s-ar lasa macinat de impresia imunitatii fata de ceva ce te seaca din interior. Nu-mi e rusine sa simt, mai rusine mi-ar fi sa mint ca nu simt pt a parea mai interesant, mai inarmat in lupta asta cu viata.
Nu cred ca astfel de lupte se mai duc cu arme, ci cu mintea, iar pentru a o putea lasa sa functioneze asa cum trebuie, fericita, libera, implinita, trebuie sa-mi pot asuma fiecare clipa care a destabilizat ritmul ei, sa o inteleg si sa o folosesc astfel incat sa pot evolua, am nevoie de aceasta evolutie mai mult decat am nevoie de aer, am nevoie de confirmari ale eforturilor mele, am nevoie de aprecierea rezultatelor acestora.
De curand am realizat ceva incredibil pt aceasta ipostaza din viata mea, tot ceea ce invatasem ca fundament existential, ca baza a dezvoltarii mele intelectuale si morale era incapabil sa sustina o structura cu dorinte peste cele uzuale, peste limitele generale, eram antrenat perfect sa fiu o rotita din sistem, dar incapabil sa realizez ceva la un nivel superior...
Desi se spune ca suntem liberi sa atingem ceea ce ne dorim, contrazic fara nici o ezitare aportul educatiei si al societatii in acest sens, suntem modelati sa fim mediocri, au nevoie de astfel de oameni, tot ceea ce se intampla in jurul nostru imi puncteaza tot mai clar ca nu mai avem timp de noi, sa gandim dincolo de necesitati, am auzit mai zilele trecute o copila de 5-6 ani vorbind cu bunica ei in metrou ca trebuie neaparat sa faca rost de bani sa-i puna net pt ca toate prietenele ei au facebook... CUM SUNA? la 6-7 ani am nevoie de facebook!!! NO COMMENT ... si asta e un exemplu aiurea, sunt oameni care in ultima perioada vand lucruri din casa pe la colturi de strada sa poata trai, site-uri gen okazii abunda de oferte dintre cele mai surprinzatoare...

Deci... unde-i MOSTENIREA noastra?
Ce avem noi de pret din urma sa ne poata ajuta sa supravietuim? nu mai indraznesc sa vb despre dorintele mele de evolutie pe planuri inaccesibile celor care abia isi dramuiesc ziua de maine...
Ce mostenire purtam in minte si in suflet astfel incat sa ne poata ajuta sa depasim punctele critice?
Cat de utila a fost mentalitatea asta de turma ?
Nu stiu despre voi, dar desi acum ma voi opri, voi incerca sa punctez cat de curand ce m-a invatat fiecare perioada din cele enumerate mai sus, ce consider ca merita pastrat si... care-i partea demna de pus doar in cufarul nostalgiilor, pentru ca acum nu mai foloseste la nimic, dimpotriva ne blocheaza...
Pe curand... pe foarte curand, actul I nu s-a terminat, deznodamantul acestuia abia prinde contur...
CE M-A INVATAT COPILARIA?
Am sa insir aici, poate cu un iz haotic, tot ce-mi va trece prin minte ca fiind invatat din acea perioada: sa cred in oameni, sa rad, sa cer, sa primesc, sa contez, sa fiu sincer, sa fiu cuminte, sa nu plec singur la 5 ani in parc dupa castane si nici dupa tataie la serviciu pentru ca oamenii mari se sperie foarte usor si de frica iti dau bataie pana promiti plangand ca nu mai pleci iar (tot am plecat :) ) sa fiu practic, sa construiesc un deltaplan(macar am incercat), sa construiesc cu tataie un aparat de sudura, sa sudez, sa ascult povestile despre avioanele de vanatoare si cum a rupt el MIG-ul in doua, sa merg pe bicicleta pe sub cadru(era prea mare), sa inteleg ce este aceea o "pasarica" (a tb sa dau 5 lei pentru asta si sa fiu si certat de educatoarea de la gradinita), sa ascund zgarciurile si pielita de la carne impreuna cu zarzavatul din ciorba in scurgerea de la masina de spalat(din nefericire nu m-am gandit sa le si arunc apoi de acolo asa ca... am fost prins si evident ca...mi-am luat-o) sa nu tai caciulile noi ca sa le pot lega ata pe sub barbie, ca asa aveau nemtii castile din filme, sa nu ma razbun apoi pt ca am fost certat rau, ciopartind fetele de masa, sa nu rup poza tatalui din diploma de bacalaureat pt ca ma puneau sa fac teme si nu m-au lasat pe afara :D (la asta chiar nu stiu ce-a fost in capul meu, dar eram foarte suparat ), sa nu-mi dau drumu pe cablul de la galerie cu facaletul sperand sa alunec la vale catre usa de la toaleta de care legasem celalalt capat, ca imi va cadea galeria in cap, sa nu ma catar pe balustrada de la balcon calare la etajul 7 doar pentru a vedea daca pot sa-mi tin echilibrul, sa le fac vecinilor temele la romana si ei mie la matematica, sa nu modific notele din carnet cand luam 3 pt ca n-am facut teme dar mama vedea 8 :D, sa citesc tot ce-mi pica in mana atasandu-ma de fiecare data de personaje fictive (aici vreau sa mentionez durerea din suflet cand a murit Winnetou, si mahnirea cand in ultimele pagini ale Ciresarilor personajele deveneau constiente ca sunt dintr-o carte si ca vor inceta sa existe cand aceasta se va termina, a fost sfasietor pentru empatia mea acel moment, jur ca l-as fi cautat pe autor sa mai scrie macar un pic, sa le lase dreptul de a trai... chiar imi spuneam ca daca pana la sfarsit vor disparea eu voi scrie continuarea, eu ii voi face sa traiasca iar... se pare ca pana acum nu prea m-am tinut de cuvant... IARTA-MA TIC ! )...am invatat sa ma indragostesc copilareste de fata vecinei de peste strada si sa o cer de sotie la 6 ani, m-a refuzat dar mi-a dat un inel de plastic galben cu sclipici, cica pentru cand o sa fim mari si o voi cere cu adevarat...
Am scris mult si totusi... n-am scris nimic...
Copilaria a fost un dar... a fost ceva atat de frumos incat de multe ori ma gandeam ca o vreau inapoi, pe ea, doar pe ea apoi poate sa se termine totul. Din pacate din acele momente, din acei oameni, din acele locuri asa cum le stiam eu... n-a mai ramas nimic, casa e pustie, curtea din orasul natal nu mai e plina de flori si abia daca mai aminteste parfumul acelui curcubeau admirat de toti cei care treceau pe la poarta rugandu-ma sa le dau si lor cate o floare, iar ei oamenii care sfintisera pt sufletul meu acele locuri... si-au gasit de mult linistea, liniste care... eu nu prea am inteles niciodata de ce dracu a tb sa vina asa ciudat si chinuitor... :'(
Momentan simt ca vreau sa ma opresc, ajunge pentru noaptea asta... dar nu de tot... povestea merge mai departe...




aparate foto profesionale

13 comentarii:

  1. foarte tare blogul.eu te-am adaugat la prieteni,daca vrei si tu sa ma adaugi la prieteni ai face un gest frumos.succes

    RăspundețiȘtergere
  2. Ma bucur ca ai inceput din nou sa scrii.Te admir ca ai avut curajul de a impartasi atatea lucruri personale,eu una nu as fi facut asta.Postul asta iti da de gandit dar raspunsul nu cred ca il vom afla usor.O zi frumoasa!

    RăspundețiȘtergere
  3. Iata un subiect la care merita sa reflectezi...
    Imi place sa citesc ce scrii si astept cu nerabdare sa apara cate ceva nou...:)
    De foarte multe ori am constatat ca ceea ce te-a pus pe tine pe ganduri am trecut si eu prin filtrul mintii mele candva, dar nu am exprimat-o asa...(poate un motiv ar fi ca nu am avut un interlocutor pe masura:D )

    Despre mostenire...ce sa spun?! Sunt rezervata!
    prefer sa nu fiu in pas cu ultimul racnet al modei - si nu ma refer numai la fashion - dar sa imi pastrez mintea ocupata cu lucruri mai importante: sa citesc o carte, sa ma bucur de nazbatiile fiului meu, sa merg la un spectacol de opera... E adevarat ca fiecare om are o scara de valori la care se raporteaza, si ceea ce eu consider de valoare, altuia i se poate parea futil...
    Insa prefer sa raman oarecum autista din punct de vedere social, sa-mi educ copilul in acelasi spirit si sa nu ma gandesc la mosteniri sau influente (traditii, cutume, etc) pe care societatea ne obliga sa le asimilam...

    RăspundețiȘtergere
  4. bestial articol, eu nu prea as vrea sa scriu un articol despre tineretile mele, nu cred ca e un lucru util, de la un punct incolo :))
    in alta ordine de idei, abia astept sa am si eu un bebe, ca sa-i arat ce e aia copilarie, adica, pe langa multe alte lucruri, sa NU stie ce-s alea calculator, feisbuc, telefon mobil, aparat foto etc., dar sa stie sa se joace la nisip cat e ziua de lunga, sa arunce cu bolovani de pamant/bulgari de zapada te miri in cine/ce, sa vina rupt de oboseala de afara...adica sa faca ce faceam noi cand eram mici :)

    RăspundețiȘtergere
  5. Am citit si recitit articolul tau de fiecare data cu aceeasi...liniste si acelasi interes. Ce pot spune? Concureaza cu succes pentru primul loc in topul preferintelor mele.
    Este...genial! De la titlu, detalii( “Actul I” – este piesa de rezistenta din titlu), povestea in sine, intreaga scena pe care pasesc discret copilul, adolescentul si adultul din tine, inocenta, nebunia si maturitatea, pana la stil si exprimare, naturalete si...fotografie.:)

    Sincere felicitari pentru articol!


    P.S. Astept cu interes Actul II/ III... :)

    RăspundețiȘtergere
  6. la fel vorbea si bunica inainte sa moara, doar ca ea se exprima mai simplu si folosind mai putine cuvinte...revolta de a nu te mai simti familiar cu vremurile si schimbarile din jurul tau... daca ne-am fi multumit cu conditia existentei noastre am fi fost si acum in copac... schimbarea pe care o constati atat de melodramatic se cheama evolutie... fie ca iti place sau nu, esti mult prea insignifiant ca individ (tu si altii ca tine) ca sa ai pretentia ca vremurile sa se muleze dupa chipul si asemanarea ta... peste 30 de ani, la fel ca si tine, copilul tau va regreta vremurile astea pe care le blamezi (nu stiu daca o va spune la fel de "blog-uristic") ... natura a gasit o solutie pentru asta: se cheama selectie naturala...te adaptezi sau ... unica v.

    RăspundețiȘtergere
  7. @opiniibsvi
    multumesc pentru apreciere, bine ai venit!
    @alina
    normal ca scriu, doar asta-i partraznetul meu ;)
    de ce-mi tot subliniezi ca tu n-ai fi facut asta, daca nu ma insel ai avut un comentariu foarte asemanator si la SCRISOARE, nu prea conteaza pentru nimni ceea ce nu poti face, oamenii observa doar ceea ce faci, cei care au ochi sa vada...
    @andra
    nu sunt eu in masura sa-ti spun cum sa-ti educi copilul dar daca ai putea sa-i imprimi o mentalitate mai orientata spre rezultate clare nu doar spre variatiunile moralitatii sunt sigur ca eficienta lui va fi mai ridicata, desi ca fundament nu-s de acord cu aceasta forma usoara de superficializare, totusi poate reprezenta vaccinul imunizarii la sensibilizari exagerate, char si eu recunosc ca simt mai mult decat altii si desi poate da senzatii unice pe coordonate pozitive, pe cele negative impactul este foarte intens, situatie in care adaptarea a fost necesara, de aceea uneori surprind prin capacitatea de a trece de la stari de maxima delicatete la o insensibilitate blamabila, pe care mi-o asum.
    @ostilul
    multa bafta cu bebele, cat depsre partea a doua, n-o sa ai cum, vei parea un nebun, iar pe el il vei condamna sa fie un inadaptat cand altii vor excela in domeniile de actualitate, cred ca tb sa imbini utilul cu placutul, invata-l tu chestiile moderne ca le stii bine, astfel incat sa primeasca putin din fiecare, cu cat va asimila din mai multe domenii la baza, va avea un fundament mai complex, parerea mea... culegi din ea ce vrei ;)
    @antonia
    Multumesc, dar nu este nici pe departe cel mai bun, dimpotriva este cel mai dispers, dar cum toate au un scop si aceasta divergenta va avea folosind lupa potrvita, un punct de covergenta.

    RăspundețiȘtergere
  8. @anonim
    Trec peste momentul in care subliniez lasitatea persoanelor insuficient de DEMNE pentru a se si semna.

    Ignor intentia initiala de a nu publica acest comentariu de-o malitiozitate inconfundabila.

    Strunesc impulsul de a-l spulbera in doua cuvinte, si nu pentru ca-s eu atat de rational si calm incat sa trec peste, ci pentru ca vreau sa-l toc marunt, marunt, incet astfel incat sa pot savura marunta provocare si clipa in care desi tu vei crede ca defecta-ti conceptie este sustinuta, totusi pentru toti ceilalti va fi evident cat de eronata este mentalitatea din spatele cuvintelor pe care le sustii...:)
    Intrucat indatoririle cu adevarat importante nu-mi permit acum sa-ti acord atentia pe care nu o meriti, am sa-ti postez chiar aici un raspuns cand voi considera ca si tu esti mai putin "insignifiant(a)ca individ" ;)
    p.s.:Recomand totusi sa recitesti ce am scris, pentru ca am o vaga senzatia ca esti pe langa subiect, daca se spune ca frumusetea este in ochiul privitorului imi pare rau pentru cat de distorsionata este optica perceptiilor tale :(

    RăspundețiȘtergere
  9. "Sunt un om viu.
    Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin.
    Abia am timp să mă mir că exist, dar
    mă bucur totdeauna că sunt.//
    Nu mă realizez deplin niciodată,
    pentru că
    am o idee din ce în ce mai bună
    despre viaţă.//
    Mă cutremură diferenţa dintre mine
    şi firul ierbii,
    dintre mine şi lei,
    dintre mine şi insulele de lumină
    ale stelelor.
    Dintre mine şi numere,
    bunăoară între mine şi 2, între mine şi 3.//
    Am şi-un defect un păcat:
    iau în serios iarba,
    iau în serios leii,
    mişcările aproape perfecte ale cerului.
    Şi-o rană întâmplătoare la mână
    mă face să văd prin ea,
    ca printr-un ochean,
    durerile lumii, războaiele.//...//
    Îmi olace să râd, deşi
    râd rar, având mereu câte o treabă,
    ori călătorind cu o plută, la nesfârşit,
    pe oceanul oval al fantaziei.//
    E un spectacol de neuitat acela
    de-a şti,
    de-a descoperi
    harta universului în expansiune,
    în timp ce-ţi priveşti
    o fotografie din copilărie!//
    E un trup al tău vechi,
    pe care l-ai rătăcit
    şi nici măcar un anunţ, dat
    cu litere groase,
    nu-ţi oferă vreo şansă
    să-l mai regăseşti."...

    AncaGoanga

    RăspundețiȘtergere
  10. @Daniel:
    eu cred ca ii va fi mult mai bine sa fie altceva decat o componenta a prostimii "educate" cu pro tv, taraf tv, irealitatea+antene...
    tehnologia o va invata la timpul potrivit, asta daca-i va placea, daca nu, nu e nicio problema, poate va fi artist(a), poate medic, poate altceva, diferit de ce sunt eu, si nu va da 2 bani pe tehnologia "mea" :) chiar nu voi avea vreo problema cu asta...
    iar daca o ia de mic(a) cu toate lucrurile astea, va ajunge la 7-8 ani un copil plictisit, satul deja de viata, pe care nu-l va mai atrage nimic. de-asta prefer sa-l/o cresc mai aproape de natura, de oameni, si nu de ecrane, procesoare si pixeli...dar daca-i va placea de mic(a) fotografia, va avea tot sprijinul meu :D

    RăspundețiȘtergere
  11. Oare ce se intampla cu povestitorul nostru preferat? Poate s-a indragostit, in sfarsit si a uitat de cititorii lui.
    Dana

    RăspundețiȘtergere
  12. Nici macar... doar ca implicarea sa in a se tine ocupat a atins cote alarmante...
    COnstientizarea absurdului dintr-un astfel de gest a determinat COUNTDOWNUL...
    P.S.: Desi poate la un nivel fundamental ai dreptate... mi-a placea sa cred ca cititorii mei (desi putini) se vor bucura si de zambetul meu
    SUNT... OBOSIT si fizic si psihic... noptile mele au inceput sa aiba maxim 5 ore de somn, deseori ma prinde ora 2 parca tanjind dupa un somn fara vise...
    Ciuda e ca desi totul ar trebui sa-mi fie din ce in ce mai confuz... parca limpezirea-i singura-mi companie reala... dar despre asta in curand...

    (oare cate idei ce ar fi trebuit scrise le-am ratacit uitandu-le "in curand-ului" ? )

    RăspundețiȘtergere
  13. Wow!!! Unde esti copilarie ? M-am intors in timp cu 20 si ceva de ani si am retrait multe ,m-am regasit in atat de multe aici,k iar am rămas uimită,vacantele de vara de la ţară sunt unice (păcat de cei care nu au bunci la ţară,nu pot sa-mi inchipui altfel copilaria).
    Winneto,cat l-am iubit ! Era noaptea de Revelion si mai aveam un volum din Winneto si nu-mi ardea sa petrec cu parintii si musafirii ,am terminat de citit cartea si plangeam in hohote in timp ce restul radeau si se simeau bine :) .
    "Se poate aplica copilăriei ceea ce M.de Bonald spunea sa se faca pt popor : putin pt placeri,destul pt nevoi,si totul pt virtuti "J Joubert ,Cugetari
    Amintirile copilariilor se mentin întotdeauna:prima bucurie,prima grija,primul insucces,prima izbanda ,formează fondul vietii ...FELICITARI pt tot ce ai scris aici ,astept cu nerăbdare sa citesc continuarea chiar dc mor de somn :) PS: inteleg durerea pierderii bunicilor ,eu si luna asta am fost la mormantul bunicului si am plans de dorul lui si de toate jocurile pe care le juca cu noi si ne creea toate conditiile(ne facea si derdelus de gheata,chiar dc nu era zapada si mergeam mereu cu bicicleta lui mare pe sub cadru,cum ai zis si tu,asta uitasem,mi am amintit citind aici ).
    Cand ma gandesc k atunci cand suntem mici vrem sa devenim mai repede mari,iar cand ne am facut mari,tanjim dupa copilarie,ramanem totusi copii in sufet,nu conteaza varsta :) ) Corina G Bitica

    RăspundețiȘtergere